Archive for the 'Sport' Category

Noua națională

Reușesc cu greu să îmi revin după meciul de aseară, mai ales după reacțiile dare au urmat. Peste tot este elogiată noua națională, cei care joacă fotbal cu zâmbetul pe buze, iar adjectivele continuă în această direcție. Oare se uită cineva că am jucat cu LITUANIA? Cu o Lituanie pe care în urmă cu trei sau patru ani o băteam la scor, cu sau fără Pițurcă pe bancă, cu o Lituanie cu care acum o vreme ne puneam doar problema scorului și a golaverajului la sfârșit de campanie.

Adevărul că naţionala asta e mai rea. Are un joc mai închegat, mai lucrat. Au apărut devierile… Mingile lăsate… Are tupeu, face presing, lasă mingea pe jos, schimbă poziţiile şi aleargă mult mai mult – zice Daniel Marton aici.

Din nou, echipa face toate astea cu Lituania, un adversar slab față de pretențiile noastre. Aș vrea să văd dacă vom avea același tupeu cu Franța, ori dacă vom juca și acolo din două atingeri, din călcâie și din devieri. Sau, poate, acolo valoarea adversarului își va pune amprenta și vom spune la final că ei și-au dorit mai mult victoria – două clișeuri exasperante din fotbal.

Arhi spunea că dacă îl dăm jos pe Pițurcă, nu prea avem pe cine să punem în loc. Cred că ar trebui să dăm jos o jumătate de echipă națională și apoi să vedem pe cine punem în loc. Cea de-a doua repriză a fost, după cum spunea MM Stoica la GSPTV, o repriză de conservare a rezultatului. Deci jucăm meci fără miză, jucăm cu Lituania și conservăm un rezultat de 1-0. Viitor mare se prevede!

Anunțuri

Suporteri și suporteri

Suporterii englezi cântă chiar și atunci când echipa lor pierde. Ei vin la meci pentru spectacol și pentru echipă. Și sunt numiți hooligans.
Suporterii români nu cântă. Ei dau cu subsemnatul la poliție, se bat cu jandarmii și din când în când dau cu pietre ori cu câte o rangă la oamenii de ordine ori la jandarmi în cap. Ei vin la stadion pentru a înjura echipa rivală și pentru a da muie la unul sau la altul, după cum dictează șeful galeriei.

Steaua

Am fost de mic suporter stelist, sunt destul de mare ca să am chiar oareşce amintiri de la finala de la Sevilla (cam vagi, dar sunt), dar meciul de ieri am putut să îl văd doar pe jumătate. La a doua repriză nu am mai rezistat. Mă gândeam la declaraţiile optimiste ale Războinicului Luminii şi la ştirile sportive sforăitoare, care prezentau Steaua ca pe echipa marilor transferuri. Degeaba schimbă Becali antrenorii şi dă acatiste, dacă aduce singurii sud-americani din lume care nu ştiu dribla. Şi care dacă ştiu dribla, nu pot fugi mai mult de 40 de metri, că se cer jos sau caută faultul (Dayro Moreno, aseară).

Azi dimineaţă, la ştirile sportive, Rapid – echipa cu investiţii de 6 milioane de dolari. Investiţii poate în salarii, că valoarea jucătorilor este 0. Cred că până nu vor înţelege patronii (Becali, Taher, Copos, Neculaie) că echipele nu sunt cuiburi de şmecherii, nu vom avea reprezentare ca lumea în Champions League. Jucătorii cumpăraţi de pe internet, pe un sac de cartofi sau pe banii câştigaţi aseară la pocher de către patron au slabe şanse să confirme.

Lecţia

Mă uit la fotbal, dar nu sunt fanatic. Îmi place fotbalul, dar nu îmi plac toate personajele care îl populează. Nu ţin cu nici o echipă din România în sepcial, dar mă uit de câte ori pot atunci când joacă în cupele europene. Şi aseară am avut ce vedea. Am văzut Chelsea dominată uneori de nişte jucători anonimi în Europa acum doi ani, am văzut Clujul jucând cu dezinvoltură şi dăruire în faţa lui Drogba, Ballak&Co, am văzut, în sfârşit, români care nu intră pe teren în faţa unei echipe mari cu ceasul pe mână şi cu pantalonii maro pe ei, ori cu pixul în buzunar, la vânătoare de autografe şi tricouri. Au jucat, au fost traşi în sus de străinii echipei, poate de ambiţia lor de a dovedi că pot juca de la egal la egal cu o echipă ca Chelsea, de primele promise, nu are importanţă.

Important e că au jucat bine.

Merge şi aşa

Da, merge şi aşa, zicem după fiecare semi-dezamăgire. Fie în sport, fie în viaţa de zicu zi. Recunosc că nu îmi place Michael Phelps neapărat, nu era sportivul meu favorit şa înot, mai ales atunci când am auzit că îşi propune să câştige opt medalii. Mă gândeam că e retorica specific americană, noi suntem mai buni, noi suntem mai frumoşi, pe noi nu ne bate nimeni. Da, aşa este, o parte e retorica lor, dar o altă parte, mult mai importantă este mentalitatea lor de învingător. Mentalitate existentă nu doar la nivel de cuvinte, ci şi la nivel practic. La noi însă…
Am plecat la europenele de fotbal pregătiţi să rupem tot, să câştigăm cupa şi să le închidem gura celor care cârcoteau. Am venit cu coada între picioare. Am fost aproape câştigători şi acolo, aproape calificaţi. Dar ne-am întors acasă. Am fost aproape de aur şi la scrimă. Dar nu am câştigat. Am fost aproape de bronz la înot. dar Camelia Potec a venit pe locul 4. Ieri se zicea pe TVR 1 că dacă nu se rupe barca de 8+1, câştigăm aurul sigur. S-a rupt şi nu am văzut eu?
Nu neg munca depusă şi efortul sportivilor. Dar ce arată faptul că ai fost pe locul 2 o jumătate de cursă şi ieşi apoi pe 4, la înot? Ori ce arată faptul că ai fost pe locul 2 tot timpul cursei de 8+1 şi pe ultimii metri te depăşeşte un echipaj? Şi, în contrast, ce ne arată faptul că la înot (ştafetă masculin) SUA era pe locul trei înainte de a intra Phelps în apă şi au terminat pe locul 1?
Mentalitatea de învingător trebuie să existe şi la nivel practic, atunci când strângi din dinţi pe ultimii metri şi îţi spui că dacă e să cazi, măcar să cazi după linia de sosire, dacă e să faci ceva, atunci să faci cât poţi de bine. Şi mai mult decât atât.
Nu ar fi oare bine pentru noi să se facă o menţiune specială pentru locurile 4? Ar merge şi aşa.

Meci de vis

Deşi sunt fan al gimnasticii şi nu pierd nici o transmisiune (pe cât posibil) de la mondiale ori europene, marea vedetă pentru mine rămâne baschetul. Mi se pare că întotdeauna echipa SUA reuşeşte să facă spectacol, iar Lituania şi Grecia nu sunt departe de ei, ca valoare măcar. Ca spectacol însă, SUA bate tot.
Am ţinut ieri cu China în meciul contra SUA, nu de alta, dar parcă ţii cu cei mai slabi de cele mai multe ori. Deşi a rezistat în primul sfert, restul meciului a fost la discreţia americanilor. Unele execuţii ale lor mi-au amintit de cele ale lui Charles Barkley (ce vremuri…), iar Jason Kidd a fost excelent.
Chinezii s-au bazat pra mult pe Yao Ming, vedeta lor din NBA. A jucat bine în primul sfert, după care a obosit. Aruncările de 3 puncte nu au fost precise şi americanii s-au distanţat din ce în ce mai mult. Oricum, SUA – Lituania va fi un meci bun. Abia îl aştept.

Pax Olimpica (derivat din Pax Romana)

Rusia nu e Serbia. Da, e adevărat, dar nici america nu e America. Cel puțin nu aici. Era o vreme când războiul părea mai nobil. Nu era, tot timpul au primat interesele economice, dar parcă toți aveau o șansă. Și pozițiile (aliați ori dușmani) nu se schimbau atât de repede și atât de brusc.
Când Serbia a comentat cu privire la independența Kosovo, USA și aliații ei au fost extremi de vocali, invocând dreptul internațional, dreptul la autodeterminare al națiunilor, chestii grele. Când Osetia arată aspirații de independență, USA&comp. nu numai că nu se bagă, dar nici măcar nu comentează. Nici măcar nivelul declarativ nu depășește lăbărelile de genul sunt probleme interne ale Rusiei și Georgiei, fiecare națiune are dreptul să apere integritatea teritorială etc. Americanii văd un excelent prilej de a politiza olimpiada și de a o transforma într/un prilej de protest global cu privire la încălcarea drepturilor omului. Bun așa. Dacă însă tot suntem fecioare și nu ne futem, hai să nu stăm capră nici la ruși în momentul când fac o chestie nasoală și să îi tratăm cu aceeași unitate de măsură. Dacă nu la nivelul concret, măcar să fim tari în gură și vehemenți în declarații. Dar America tace…
Pax olimpica a devenit un vis frumos de mult timp, de mult timp au existat confruntări în timpul olimpiadelor într/un colț sau altul al globului. Cât de tare ne dorim să tacă armele depinde însă în care parte a globului există confruntările.