Archive for the 'romania' Category

Șefi mai mici

Alo, alo, unde mergi? sau în cel mai bun caz Unde mergeți? Cam așa te întâmpină peste tot micii șefi, adică oamenii de serviciu sau portarii de pe la instituții. Bună ziua, pe cine căutați? sau Cu ce vă ajut? sunt cuvinte necunoscute în vocabularul portarilor. Ei știu una și bună: sunt Dumnezeu la serviciu, când au primit ușa spre pază. Pe acolo trece numai cine vor ei să treacă. Pe acolo se face filtrarea și nimeni nu trece fără voia lor.

Aș fi zis femeile de serviciu,  dar nu se pot face discriminări. Și bărbații din poziția asta sunt la fel de imbecili. În afara de a-și a face treaba pentru care sunt angajați, ei nu simt că oamenii știu de existența lor. Așa că trebuie să-și facă simțită prezența. Și de aceea se comportă precum Cerber la intrarea Infernului, considerând ca fiind obligația lor să strige sau să ridice tonul la oricine, de obicei la cei mai tineri decât ei, mai prost îmbrăcați ori mai “pierduți”.

Ăștia cunt cei mai buni angajați. Replica lor este, invariabil: Mi-a spus șefu’ să nu intre nimeni. În orice companie angajații au majoritatea câte 2 sau mai mulți superiori ierarhici. Portarii și oamenii de serviciu sunt favorizați. Au doar un șef. Cel mare.

Anunțuri

Nu mă iau după doctor!

Am avut ocazia să petrec câteva zile într-un spital, cu o operație. Nu foarte gravă, dar trebuia făcută, deci am stat în spital și, inevitabil, prilejurile de socializare nu au întârziat să apară.

Cel mai tare din tare toți (un fel de “father of them al”) era vecinul meu de pat din stânga. Era un tip pe la 50șiceva de ani, care era trecut prin viață, fiind fost securist/milițian/polițist/consilier de ceva șefuț de la poliție și în sfârșit pensionar. Avea o părere despre orice, începând cu modul în care s-a produs cutremurul din Haiti până la felul în care trebuie pusă perfuzia. Și nu era rău că avea păreri, dar nu interesau pe nimeni, in afară de el. După părerea mea însă, el nu știa chestia asta.

O recomandare pe care i-o făcuse medicul după operația lui a fost mergeți și la neurolog, chestia pe care o mai aveți ar necesita și niște analize de acest gen. Dacă tot sunteți în spital, puteți să o faceți, doar nu trebuie să stați la rând, fiind considerat urgență. Recomandarea făcută (cu mult bun simț de altfel) de doctor a declanșat reflexul romanului văzut cu sacii în căruță (operația reușită, în acest caz). Adică: ce pi*da mă-sii îmi dă ăsta indicații? Să își vadă el de treaba lui, știu eu ce am. Sigur că întotdeauna noi știm mai bine ce avem, doctorii sunt puși doar pentru a lua șpagă și atât, iar dacă o dăm, nu mai trebuie să îi și ascultăm. Că doar nu știu ei mai bine ca noi, argumentul fiind întotdeauna am mai avut din astea și mi-a trecut după ce am stat acasă două zile.

Încheierea tipului, după seria de înjurături la adresa doctorului, a fost: Doar nu am înnebunit să mă iau după doctori. Stau acasă, fac o baiefierbinete, o frecție cu propolis și sunt ca nou! Asta în timp ce stătea în spital, așteptând antibioticul prescris de doctorul care îl operase. Sigur, prost doctorul. Nu merită să te iei după el.

Decenţa

Am fost la o înmormântare zilele astea. Eveniment foarte trist. Se pare însă că nu pentru toată lumea care venise acolo. Nu am putut să nu observ câteva lucruri pe care speram să nu le văd niciodată la astfel de evenimente.

Oameni care se hlizeau. Dacă ai chef de râs (deşi nu îmi excplic de ce, dar anyway) ieşi din grup, du-te undeva unde nu te vede nimeni şi râzi. Cât de nasol este să vezi trei tineri cotindu-se şi râzând înfunda tîn timp ce sicriul este lăsat în groapă.

Telefoanele mobile. A, sunt la o înmormântare. Tu ce faci? am auzit-o pe o doamnă lângă mine, după ce a răspuns la telefonul care a sunat şi a acoperit vocea preotului. La fel de lejer cum ar spune că ar fi fost la o cafea. Şi apoi conversaţia a continuat, până când cineva a rugat-o (!) să vorbească mai încet. După care ea a spus hai că vorbim mai încolo, că acuma nu pot.

Mă bucur

Mă bucur că votăm duminică. Bine, nu mă bucur neapărat că votăm, ci mă bucur că a venit ziua votului. Pentru că asta înseamnă că vom avea președinte și campanioa electorală se va termina. Nu am reușit niciodată să înțeleg oamenii care sunt capabili să susțină un punct de vedere care nu este al lor până la punctul de a-i da în cap celuilalt. Să lupți pentru o idee de-a ta (eventual cu finalitate practică) este un lucru, dar să îi dai în cap celui de lângă tine pentru că tu crezi că politicianul X a avut dreptate când a spus că Y nu-știu-cum… La fel ca la fotbal, nu mulți dintre cei care și-au cărat pumni în cap la Timișoara ori prin fundul satului X la lipit afișe pot să spună exact de ce o fac. Că țin cu unul, cu altul…dar de ce? Chiar cred că pe un politician (oricare) îl interesează de ei odată ce campania electorală se termină? Se treyește un politician gândind: oare ce pot face azi pentru Ionică, cel care a lipit afișe pentru mine în Cucuieții din Deal?

De asta îmi pare bine că votăm duminică. Pentru o vreme, cel puțin, oamenii vor redeveni reci, tâmpi, nepoliticoși, nepăsători, buni, atenți, megalomani, lăudăroși, mincinoși, dar nu vor fi homo politicus.

Vin imediat

E ora 9.30. Mă uit la ceas impacientat, trebuia să ajungă de 15 minute deja. Vine pe jos, deci nu poate da vina pe trafic. Și apoi, traficul în Baia Mare e destul de lejer. Îmi spusese că a ieșit din casă la timp, iar distanța nu e mare. Sun, dar primesc ocupat. Și apoi un mesaj: ajung imediat. Bun, m-am gândit, omul e deja în întârziere, iar acum îmi dă SMS că vine imediat. Deci pot să fac altceva, liniștit, timp de vreo 15 minute încă. Pentru că imediat la români nu înseamnă în momentul imediat următor, ci înseamnă când pot, când vreau sau chiar mă doare în p**ă de tine, dar nu pot să o spun direct. Așa că te ajut imediat.

Punctualitatea înseamnă respect. Iar lipsa de punctualitate înseamnă lipsă de respect. Nu însă și la români. La noi înseamnă că avem altceva de făcut, mai important decât să ne ținem o promisiune pe care am făcut-o. Amicul cu care trebuia să mă întâlnesc a apărut într-un final. Nu pățise nimic, doar că se oprise în drum la un prieten să lase niște DVD-uri și se luase în povești cu el. Era urgent? Nu. Doar că era în drum. Și oricum știa că îl voi aștepta.

Una din chestiile pe care le explicam, ca și diferență culturală, britanicilor care urmau să lucreze cu noi era faptul că o parte a românilor nu consideră impolitețe o întârziere de 10 minute și, ca urmare, nu se simt obligați să ofere vreo scuză sau vreo explicație.

Chestia cu starurile se lasă așteptate  mă duce la concluzia că românii sunt toți staruri.

Prost şi mult

Aşa se poate caracteriza felul de a vorbi al majorităţii tinerilor. Şi al majoritpţii profesorilor, cărora le place să se audă vorbind. Am participat la o conferinţă pe teme de voluntariat acum vreo două zile. Tineri din diferite organizaţii neguvernaentale, Liga Studenţilor, profesori şi primarul, care, evident, nu poate lipsi de la un eveniment de acest gen. Deşi voluntariatul este un domeniu în care lucrez şi care mă priveşte, am rămas cu un gust amar. O oră şi jumătate de vorbărie lungă şi fără sens. Dacă primarul nu se poate desprinde în nicio ocazie de un discurs politicianist (lucru de înţeles), o dă pe după copac la orice întrebare şi răspunde aiurea, este de neînţeles cum un student nu poate să răspundă la o întrebare în termeni simpli. De ce nu putem să avem voluntari? Ăăă, se pare că…Nu este peşte la supermarket şi datorită crizei, ratonii se înmulţesc şi morcovii devin albaştri, lucru care duce la o scădere a numărului de computere şi ca urmare la lipsa voluntarilot. Cam în acest fel au fost răspunsurile. Logică…ioc, argumentarea unui răspuns este pentru imbecili. Au urmat apoi profesorii, care au confirmat faptul că, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, devine din ce în ce mai egocentric. Oamenii ăştia vorbeau despre ei, despre realizările lor, şi, într-un târziu, aminteau o frază despre voluntariat. Încă o chestie specifică discursurilor noastre: fraza care începe cu în încheiere ar trebui să fie printre ultimele din discurs. La noi pare a defini partea de mijloc a discursului, pentru că după ea mai urmează cel puţin o jumătate de oră de vorbărie.

Am plecat cu un gust amar, dar convons de faptul că vorba lungă, sărăcia omului  este inventată pentru altcineva decât pentru români.

Un Stat mai mare

Până acum câţiva ani, era moda scrisorilor adresate direct preşedintelui, în care se cerea fie butelie, fie un punct de pensie în plus, fie o mărire de salariu. Nu conta că nu preşedintele aproba toate astea, dar el era văzut ca şi statul, ca şi cel care putea să le facă, doar conduce România.

Acum se pare că moda s-a schimbat. Cine poate să ne scoată din criză? 29% dintre români cred că Uniunea ar putea rezolva criza, dar 24% dau o încredere mare şi guvernelor naţionale. Adică mai mulţi se uită spre UE decât acasă la ei. Guvernul e mai prost, politicienii nu fac nimic, nu-i bai, vine UE şi ne scoate din rahat. Dă Barosso nişte legi, mai bagă Becali un discurs şi gata, o să se repeadă nemţii să muncească la noi, o să vină peste noi modelul suedez şi o să ne fie bine. Iar noi nu va trebui decât să stăm cu gura deschisă, că para UE va pica.