Arhivă pentru Octombrie 2009

Prost şi mult

Aşa se poate caracteriza felul de a vorbi al majorităţii tinerilor. Şi al majoritpţii profesorilor, cărora le place să se audă vorbind. Am participat la o conferinţă pe teme de voluntariat acum vreo două zile. Tineri din diferite organizaţii neguvernaentale, Liga Studenţilor, profesori şi primarul, care, evident, nu poate lipsi de la un eveniment de acest gen. Deşi voluntariatul este un domeniu în care lucrez şi care mă priveşte, am rămas cu un gust amar. O oră şi jumătate de vorbărie lungă şi fără sens. Dacă primarul nu se poate desprinde în nicio ocazie de un discurs politicianist (lucru de înţeles), o dă pe după copac la orice întrebare şi răspunde aiurea, este de neînţeles cum un student nu poate să răspundă la o întrebare în termeni simpli. De ce nu putem să avem voluntari? Ăăă, se pare că…Nu este peşte la supermarket şi datorită crizei, ratonii se înmulţesc şi morcovii devin albaştri, lucru care duce la o scădere a numărului de computere şi ca urmare la lipsa voluntarilot. Cam în acest fel au fost răspunsurile. Logică…ioc, argumentarea unui răspuns este pentru imbecili. Au urmat apoi profesorii, care au confirmat faptul că, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, devine din ce în ce mai egocentric. Oamenii ăştia vorbeau despre ei, despre realizările lor, şi, într-un târziu, aminteau o frază despre voluntariat. Încă o chestie specifică discursurilor noastre: fraza care începe cu în încheiere ar trebui să fie printre ultimele din discurs. La noi pare a defini partea de mijloc a discursului, pentru că după ea mai urmează cel puţin o jumătate de oră de vorbărie.

Am plecat cu un gust amar, dar convons de faptul că vorba lungă, sărăcia omului  este inventată pentru altcineva decât pentru români.

Anunțuri

Islanda renunţă la McDonald’s

Se pare că franciza McDonald’s a devenit presa scumpă pentru cei care o deţin în Islanda, astfel că cele trei restaurante care o deţin în capitală se vor închide.

La noi restaurantele de acest gen prosperă. Se construiesc mall-uri noi, apar tot mai multe KFC, McD şi altele. Că nu degeaba unul din 4 români are probleme cu greutatea.

Vânzătorul de ziare

Acum doi ani.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 35 de ani care are o grămadă de ziare pe braţ. Ziare locale, acoperite cu o pungă ca să nu le ploaie. Omul este îmbrăcat sărăcăcios, cu o pereche de pantofi sport rupţi (în ciuda frigului de afară), cu o pelerină de ploaie şi fără nimic pe cap. Vine încet spre maşini, să nu deranjeze. Zâmbeşte şi oferă ziare, plecând tot cu un zâmbet şi salutând lumea, chiar dacă nu cumpără. Chemat la o maşină aflată la vreo 15 metri distanţă, fuge încolo, atent să ajungă înainte de verde, pentru a mai vinde un ziar.

Azi dimineaţă.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 37 de ani, cu câteva ziare pe braţ, şi cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Ziarele sunt acoperite cu o foaie de cort decupată, iar omul are o umbrelă prinsă printr-un sistem de ghiozdanul din spate. Îmbrăcat cu o scurtă călduroasă, peste cu o pelerină de ploaie, omul este încălţat cu o pereche de bocanci şi poartă o căciulă pe cap. Vine înspre maşinile cunoscuţilor, lehamite, făcând semn acestora să lase geamul jos. Între timp strigă la un băiat de aproximativ 20 de ani să fie atent şi să meargă la toate maşinile. Zâmbeşte rar şi pare preocupat tot timpul, dar dacă cineva îl cheamă la maşină pentru ziare face semn că nu vine. Acum are subordonat.

Oamenii se schimbă. Foarte repede si mult de tot. Păcat că această schimbare însă nu este întotdeauna în bine. De fapt, este în bine, dar binele este o noţiune relativă. Bine pentru cine?

Icrele la supermarket

Am fost astăzi dupămasă la supermarket. Plin, ca de obicei, criza nu prea pare a-şi spune cuvântul. De fapt, nici nu există, este doar în imaginaţia unor oameni care nu vor să cheltuiască mult şi găsesc justificări 🙂

De prin mai-iunie urmăresc o chestie la Real. Pe raftul cu măslinele şi conservele de peşte sunt două casete de plastic în care sunt împachetate şi securizate două cutiuţe cu icre negre. Nu sunt mari, sunt mici de tot, costă în jur de 100 RON. Cutiile stăteau acolo, pline de praf, mişcate doar arareori (nu ştiu prea multe chestii de merchendising, dar ăia care aveau icrele astea în grijă, sigur nu îşi făceau punctajele şi planul/comisionul). Astăzi, aceleaşi două cutii, cu termen de expirare destul de apropiat. Am întrebat.o pe doamna de la raion dacă s-au vândut vreodată cutii din alea. Mi-a zâmbit şi a spus: nu merg aşa bine, dar se mai vând din când în când. Am întrebat apoi dacă cele două cutii prăfuite sunt de display şi dacă se vând altele, de undeva din depozit. Domnişoara s-a scuzat, a spus că are treabă şi a plecat să aranjeze nişte cutii de brânză.

O bucurie la supermarket este întotdeauna coada de la casă, unde cărucioarele devin arme. Un cărucior plasat strategic şi la timp în picior (gleznă ori genunchi, nu contează) face minuni în câştigarea unui loc în faţă.

Nu vrem să ştim

În rarele ocazii când apuc să mă uit la televizor şi chiar să văd ceva bun, îmi pun întrebarea de multe ori de ce unele subiecte care chiar merită atenţie şi sunt tratate cu atenţie la un anume moment cad în uitare, fără un rezultat anume ori fără vreo urmare. Inconsecvenţă? Sete de senzaţional atât de mare încât se uită rapid subiectul şi se trece la altul?
Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre anumite subiecte, sau să aflu rezultatul unor demersuri jurnalistice. în loc de asta văd Trădaţi în dragoste sau Fata lui tata

Nu prea

Timp puţin. Şi pentru gândit, cu atât mai puţin pentru scris 🙂