Dar nu încă. Mai este timp…

Mă bucur că votăm duminică. Bine, nu mă bucur neapărat că votăm, ci mă bucur că a venit ziua votului. Pentru că asta înseamnă că vom avea președinte și campanioa electorală se va termina. Nu am reușit niciodată să înțeleg oamenii care sunt capabili să susțină un punct de vedere care nu este al lor până la punctul de a-i da în cap celuilalt. Să lupți pentru o idee de-a ta (eventual cu finalitate practică) este un lucru, dar să îi dai în cap celui de lângă tine pentru că tu crezi că politicianul X a avut dreptate când a spus că Y nu-știu-cum… La fel ca la fotbal, nu mulți dintre cei care și-au cărat pumni în cap la Timișoara ori prin fundul satului X la lipit afișe pot să spună exact de ce o fac. Că țin cu unul, cu altul…dar de ce? Chiar cred că pe un politician (oricare) îl interesează de ei odată ce campania electorală se termină? Se treyește un politician gândind: oare ce pot face azi pentru Ionică, cel care a lipit afișe pentru mine în Cucuieții din Deal?

De asta îmi pare bine că votăm duminică. Pentru o vreme, cel puțin, oamenii vor redeveni reci, tâmpi, nepoliticoși, nepăsători, buni, atenți, megalomani, lăudăroși, mincinoși, dar nu vor fi homo politicus.

Există formule consacrate (şi stupide de altfel) care fac parte din vocabularul celor mai mulţi dintre noi. Expresii golite de înţeles şi care au devenit automatisme, dar pe care le folosim pentru că ne sunt mai la îndemână decât o frază elaborată.

Pe lângă stupidele întrebări de ce eşti rău şi  vrei să mă superi adresate de părinţi/bunici copiilor, mai sunt expresiile rămân dator  şi ai ajuns/sosit/venit.

Când îmi mulţumeşte cineva, aş prefera să o facă cu adevărat, adică prin mulţumesc şi variantele lui. Sau să mă trimită în pulă că nu i-am făcut treaba aşa cum a cerut-o. Ce poate însă să însemne rămân dator? Adică vrei să îmi mulţumeşti,d ar nu o faci? Vrei să îmi dai ceva, dar nu ştii ce? NU ţi-am cerut nimic. Vrei să faci ceva pentru mine şi nu ştii ce? Întreabă-mă ţi o sa îţi spun cunm te poţi revanşa. A spune rămân dator şi a plec este ca şi cum ai spune îţi dau un milion de dolari şi a pleca apoi. Adică o chestie care nu înseamnă nimic.

Dacă mă văd cu cineva, prefer să mă salute simplu, elaborat, nu contează cum. Dar nu vreau să mă întâmpine cu întrebarea ai venit? Care ar fi un răspuns bun la asta? NU. Ceea ce vezi este o iluzie.

Mi se pare extrem de amuzantă întrebarea de ce mă superi adresată copilului de 3 ani care face o tâmpenie. Şi mai amuzant ar fi dacă un copil ar da un răspuns într-o zi. Oare care ar fi răspunsul bun? Aşa vreau eu. La fel de amuzantă este întrebarea vrei să te bat? în continuarea ăleia cu supăratul. Oare care copil ar spune: te supăr pentru că îmi doresc neapărat să mă baţi.

Două filme am văzut în ultima vreme care mi-au plăcut mult.

My sister’s keeper este povestea unei familii care luptă pentru a-și salva copilul care suferă de leucemie.  Finalul este magistral: and i wish i could tell you that there was some good that came out of it, that through Kate’s death we could all go on living.Or even that her life had some special meaning, like they named a park after her,or a street, or that the supreme court changed a law because of her. But none of that happened. She’s just gone. And we all have to move on.

În The Hangover, un grup de prieteni se trezește după o petrecere a burlacilor și constată că l-au pierdut pe viitorul mire. Ceea ce au în schimb în cameră sunt câteva găini, un copil mic, iar în baie au un tigru, furat de la Mike Tyson. Imaginea camerei de după petrecere, cu plasma care se ține într-un colț pe perete și cu găina plimbându-se este absolut demențială.

Ai nevoie de ei şi ştii că nu poţi avansa fără intervenţia şi ajutorul lor. Ştii că trebuie să le dai bani şi că îi iau, având impresia că îţi fac un serviciu pro bono şi comportându-se ca atare. Ştii că niciodată ziua de 23, ora 14 (când ai stabilit întâlnirea) nu va fi ziua de 23, ora 14, ci va fi, în cel mai bun caz, următoarea zi, tocmai când ai de terminat un proiect şi nu poţi nici măcar să pui mâna pe telefon. Ştii că întotdeauna mai intervine ceva: a, ceva mic, se poate rezolva. Vă mai trebuie XXlei şi în 472 de zile e gata! E gata aşa repede pentru că pun eu o vorbă bună, am pile!! Ştii că vei fi tratat cu superioritate, se va râde de neştiinţa ta şi ţi se va zice lasă că ştim noi, nu e prima dată! În sfârşit, după ce termini, îţi spui că niciodată nu vei mai avea de-a face cu ei. Şi totuşi nu ai o altă soluţie pentru următoarele operaţiuni de acest fel.

Ştii că este vorba de mesereaşul român, de omul care le știe pe toate, îți obține orice aviz, aprobare sau permis, îți pune faianța, gresia, parchetul și trage și glet și zugrăvealăîn același timp în care instalează caloriferele. Este vorba de oamenii care se pricep la toate și care din 3 vorbe îți arată că școlile sunt un rahat, că școala vieții contează. E vorba de acei oameni care te iau cu tu, pentru că se află pe același plan cu tine (dacă nu chiar mai sus).Și, în sfârșit, e vorba de acei oameni la care apelezi vrând-nevrând.

Întâmplarea a făcut să petrec ieri un total de vreo 5 ore în mașină. Ascultând (o vreme) posturile de radio, am fost asaltat la fiecare 15 minute de o cerere de donație sau de un apel la generozitate. Stăteam și mă întrebam ca prostul de ce nu este Crăciun în fiecare zi? Atunci am fi cu siguranță mai generoși și mai buni. Am fi cu toții cuprinși de spiritul Crăciunului.  Asta cu spiritul Crăciunului este un clișeu nasol de tot. Spiritul Crăciunului e cel care ne face mai buni sau mai generoși? Faptul că se apropie o sărbătoare care pentru majoritatea înseamnă îmbuibare, beție și leneveală ne face să fim mai generoși și mai buni?

Am fost în Debrece în week-end-ul acesta. Mall-urile și magazinele mari erau deja pregătite de Crăciun. Decorațiuni, brazi, globuri. Și cu toate astea oamenii nu erau mai generoși. Și nici mai buni.

Week-end ploios, carte bună tocmai terminată, a fost un moment bun pentru filme. Așadar:

State of Play cu Ben Affleck în rolul unui reporter care investighează o moarte aparent accidentală în staff-ul unui senator important. Presiuni asupra ziarului la care lucrează, presiuni asupra lui și asupra echipei de colaboratori. Final oarecum surprinzător, senatorul iese mai puțin șifonat decât mă așteptam.

District 9, un SF mediocru privit doar prin elementele care definesc un SF. Nimic deosebit, nici efecte speciale și nici poveste nouă. Filmul devine interesant doar din punctul în care eroul (cu o față tipică de anti-erou, un geek care lucrează pentru guvern și care știe destul de puține lucruri în afară de hârtii) este pus în situația de most wanted, în care trebuie să se descurce în lumea pe care o privea de sus, prin intermediul hârtiilor și din mașinile blindate, înconjurat de escortă înarmată. Înlocuind comunitatea extratereștrilor cu cea a negrilor (și adăugând numele olandez al eroului – Wikus Van De Merwe – burii din Africa de Sud fiind descendenți ai olandezilor) obținem adevăratele probleme pe care le pune filmul.

Up – animație foarte bună. Un bătrân își ține promisiunea către soția lui și pornește spre un loc pe care amândoi doreau să îl vadă, dar la care doar el ajunge. Însoțit de un băiat (supraponderal și care înfulecă ciocolată pe tot parcursul filmului), trece printr-o serie de întâmplări în care salvează o pasăre (o specie rară) și împlinește promisiunea către soția lui. Plin de umor, filmul reușește să binedispună.

A Christmas Carol – văzut în 3D la Cluj Bazat pe povestea omonimă a lui Dickens, cu un final puternic moralizator. Spiritul Crăciunului ne face mai frumoși, mai buni și mai generoși. Păcat că nu este Crăciunul în fiecare zi.

E ora 9.30. Mă uit la ceas impacientat, trebuia să ajungă de 15 minute deja. Vine pe jos, deci nu poate da vina pe trafic. Și apoi, traficul în Baia Mare e destul de lejer. Îmi spusese că a ieșit din casă la timp, iar distanța nu e mare. Sun, dar primesc ocupat. Și apoi un mesaj: ajung imediat. Bun, m-am gândit, omul e deja în întârziere, iar acum îmi dă SMS că vine imediat. Deci pot să fac altceva, liniștit, timp de vreo 15 minute încă. Pentru că imediat la români nu înseamnă în momentul imediat următor, ci înseamnă când pot, când vreau sau chiar mă doare în p**ă de tine, dar nu pot să o spun direct. Așa că te ajut imediat.

Punctualitatea înseamnă respect. Iar lipsa de punctualitate înseamnă lipsă de respect. Nu însă și la români. La noi înseamnă că avem altceva de făcut, mai important decât să ne ținem o promisiune pe care am făcut-o. Amicul cu care trebuia să mă întâlnesc a apărut într-un final. Nu pățise nimic, doar că se oprise în drum la un prieten să lase niște DVD-uri și se luase în povești cu el. Era urgent? Nu. Doar că era în drum. Și oricum știa că îl voi aștepta.

Una din chestiile pe care le explicam, ca și diferență culturală, britanicilor care urmau să lucreze cu noi era faptul că o parte a românilor nu consideră impolitețe o întârziere de 10 minute și, ca urmare, nu se simt obligați să ofere vreo scuză sau vreo explicație.

Chestia cu starurile se lasă așteptate  mă duce la concluzia că românii sunt toți staruri.

Year One este o comedie ce aduce foarte tare cu History of the World: Part One a lui Mel Brooks. Cu toate acestea, reuşeşte să fie amuzant şi încorporează o mulţime de referinţe culturale (unele mai evidente, altele mai puţin evidente) pentru a binedispune spectatorii. Chestiunile care ar trebui să fie tabu sunt tratate cu umor, aşa că până şi un eveniment tragic poate fi făcut amuzant.

Jack Black face un tip de rol obişnuit pentru el, de Average Joe de la care nimeni nu aşteaptă nimic şi care surprinde pe toţi în final.

De ce regretă lumea zilele trecute, perioada în care era mai bine sau se simțea mai bine? Dacă s-ar întoarce în acea perioadă (presupunând că ar fi posibil), oare s-ar simți cu mult mai bine decât prima dată? S-ar simți mai bine știind ce va urma sau știind cum se vor desfășura evenimentele?

Regretăm greșelile făcute, știm că timpul nu se va mai întoarce și, cu toate astea, avem aceleași comportamente în aceleași situații, ne comportăm ca și cum nu am învățat nimic din ceea ce a fost. De fapt, nu ca și cum, ci chiar nu învățăm, în cele mai multe cazuri, din lucrurile pe care le trăim.

Ne comportăm după un set de reguli, după norme sociale, dar și în cadrul lor, avem doar o gamă restrânsă de reacții. Ne ferim să arătăm ce simțim ori să ne exteriorizăm, pentru că ni s-ar putea spune nu mă așteptam la asta de la tine!

Nu învățăm să acționăm, în loc să pierdem timpul. Nu învățăm să spunem lucrurilor pe nume, în loc să aruncăm aluzii, care oricum sunt transparente. Nu învățăm să ne bucurăm de ceea ce avem, cerem tot mai mult. Nu învățăm să spunem nu, spunem vom vedea, deși știm că asta reprezintă o negație. În sfârșit, nu învățăm să fim noi înșine, ci suntem așa cum suntem pentru alții.

Deci, de ce se numesc atunci good old days? De ce nu se numesc doar old days?