Vin imediat

E ora 9.30. Mă uit la ceas impacientat, trebuia să ajungă de 15 minute deja. Vine pe jos, deci nu poate da vina pe trafic. Și apoi, traficul în Baia Mare e destul de lejer. Îmi spusese că a ieșit din casă la timp, iar distanța nu e mare. Sun, dar primesc ocupat. Și apoi un mesaj: ajung imediat. Bun, m-am gândit, omul e deja în întârziere, iar acum îmi dă SMS că vine imediat. Deci pot să fac altceva, liniștit, timp de vreo 15 minute încă. Pentru că imediat la români nu înseamnă în momentul imediat următor, ci înseamnă când pot, când vreau sau chiar mă doare în p**ă de tine, dar nu pot să o spun direct. Așa că te ajut imediat.

Punctualitatea înseamnă respect. Iar lipsa de punctualitate înseamnă lipsă de respect. Nu însă și la români. La noi înseamnă că avem altceva de făcut, mai important decât să ne ținem o promisiune pe care am făcut-o. Amicul cu care trebuia să mă întâlnesc a apărut într-un final. Nu pățise nimic, doar că se oprise în drum la un prieten să lase niște DVD-uri și se luase în povești cu el. Era urgent? Nu. Doar că era în drum. Și oricum știa că îl voi aștepta.

Una din chestiile pe care le explicam, ca și diferență culturală, britanicilor care urmau să lucreze cu noi era faptul că o parte a românilor nu consideră impolitețe o întârziere de 10 minute și, ca urmare, nu se simt obligați să ofere vreo scuză sau vreo explicație.

Chestia cu starurile se lasă așteptate  mă duce la concluzia că românii sunt toți staruri.

Prost şi mult

Aşa se poate caracteriza felul de a vorbi al majorităţii tinerilor. Şi al majoritpţii profesorilor, cărora le place să se audă vorbind. Am participat la o conferinţă pe teme de voluntariat acum vreo două zile. Tineri din diferite organizaţii neguvernaentale, Liga Studenţilor, profesori şi primarul, care, evident, nu poate lipsi de la un eveniment de acest gen. Deşi voluntariatul este un domeniu în care lucrez şi care mă priveşte, am rămas cu un gust amar. O oră şi jumătate de vorbărie lungă şi fără sens. Dacă primarul nu se poate desprinde în nicio ocazie de un discurs politicianist (lucru de înţeles), o dă pe după copac la orice întrebare şi răspunde aiurea, este de neînţeles cum un student nu poate să răspundă la o întrebare în termeni simpli. De ce nu putem să avem voluntari? Ăăă, se pare că…Nu este peşte la supermarket şi datorită crizei, ratonii se înmulţesc şi morcovii devin albaştri, lucru care duce la o scădere a numărului de computere şi ca urmare la lipsa voluntarilot. Cam în acest fel au fost răspunsurile. Logică…ioc, argumentarea unui răspuns este pentru imbecili. Au urmat apoi profesorii, care au confirmat faptul că, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, devine din ce în ce mai egocentric. Oamenii ăştia vorbeau despre ei, despre realizările lor, şi, într-un târziu, aminteau o frază despre voluntariat. Încă o chestie specifică discursurilor noastre: fraza care începe cu în încheiere ar trebui să fie printre ultimele din discurs. La noi pare a defini partea de mijloc a discursului, pentru că după ea mai urmează cel puţin o jumătate de oră de vorbărie.

Am plecat cu un gust amar, dar convons de faptul că vorba lungă, sărăcia omului  este inventată pentru altcineva decât pentru români.

Un Stat mai mare

Până acum câţiva ani, era moda scrisorilor adresate direct preşedintelui, în care se cerea fie butelie, fie un punct de pensie în plus, fie o mărire de salariu. Nu conta că nu preşedintele aproba toate astea, dar el era văzut ca şi statul, ca şi cel care putea să le facă, doar conduce România.

Acum se pare că moda s-a schimbat. Cine poate să ne scoată din criză? 29% dintre români cred că Uniunea ar putea rezolva criza, dar 24% dau o încredere mare şi guvernelor naţionale. Adică mai mulţi se uită spre UE decât acasă la ei. Guvernul e mai prost, politicienii nu fac nimic, nu-i bai, vine UE şi ne scoate din rahat. Dă Barosso nişte legi, mai bagă Becali un discurs şi gata, o să se repeadă nemţii să muncească la noi, o să vină peste noi modelul suedez şi o să ne fie bine. Iar noi nu va trebui decât să stăm cu gura deschisă, că para UE va pica.

Gratuit, dar pe bani

Articolul 7, alineatul 1 din capitolul I al Legii învăţământului precizează Invatamantul de stat este gratuit. Am încercat să îi spun asta vecinului meu M, a cărui fată a intrat în clasa I la o şcoală (nu neapărat foarte bună) din Baia Mare. Şcoala 3, că aşa se ştiu în oraş, nu cupă numele de scriitori, poeţi ori gânditori sau filozofi pe care au ales să le pună pe frontispiciu. Tot din banii părinţilor, dar aia e o altă treabă.

Vine deci M. pe la mine aseară şi îl întreb: a început fata şcoala? La care ăsta zice necăjit că mai bine nu o începeam* . Adică, în prima zi de şcoală, când în mod normal tanti învăţătoare îi adună pe elevi, se joacă puţin cu ei, povesteşte, încearcă să reducă şocul primei zile de clasa I, doamna învăţătoare a stat 30 de minute cu copiii, după care a băgat părinţii în şedinţă. Şedinţă tehnică, la fel ca la fotbal, în care se stabileşte planul de bătaie şi organizarea: Bănele, tu faci aia, Surdule, tu faci aia, Bicfalvi, tu stai jos că nu ştii fotbal. La fel şi aici, fiecărui părinte i s-au trasat sarcini. Iar sarcinile comune au fost:

- cumărarea de computer pentru doamna învăţătoare, să le ia lecţiile de pe internet la copii (că numai pe internet se găsesc lecţii pentru copiii din clasa I)

- cumpărarea de scaune pentru copiii din clasă (şcoala a aşteptat venirea fix a acestei promoţii pentru a-şi înnoi mobilierul)

- cumpărarea de manuale şi caiete tip (doar din cele recomandate şi alese de învăţătoare, care însă nu le dă cu discount, deşi se cumpără vreo 25 prin intermediul ei)

- zugrăvirea sălii de clasă

- fondul şcolii şi al clasei. Deşi astea nu sunt interzise prin lege, ele sune pe bază de contribuţie voluntară. Adică fiecare dă cât vrea, cât poata şi dacă vrea. dar nu, aici s-a stabilit un plafon şi gata. Nimeni nu dă mai puţin, ci fix cât trebuie.

Stau acum şi mă întreb ca prostul: ce e gratuit aici? Faptul că elevul trage apa la budă sau faptul că aleargă în curtea şcolii? Că în rest trebuie plătit tot la şcoala de stat, unde învăţământul este gratuit şi finanţat de la buget. De la bugetul părinţilor.

 

* chestia cu vorbitul la plural în cazul copiilor mici este mortală. Vine părintele şi spune: avem deja doi dinţişori sau am învăţat să umblăm. Eşti om în toată firea şi abia acum îţi cresc dinţii sau înveţi să umbli? Mă enervează la culme forma asta de răsfăţ cretin. Aşa că o tai, puţin ceremonios: aţi făcut caca în scutec?

În chirie

Din întâmplare, ştiu destule lucruri despre chirii, despre cum sunt date şi cum funcţionează sistemul chiriilor pe la noi. Şi din experienţă proprie, şi din surse sigure. În primul rând proprietarul român este un “moşier”, îşi bagă piciorul în drepturile tale ca şi chiriaş. Vii acasa, găseşti lucruri puţin schimbate în apartament. Ba masa mutată în alt loc, ba o carte pusă în altă parte…după ce te scarpini în cap şi te gândeşti dacă ai fost pulbere de beat aseară şi nu mai ştii ce ai făcut, îţi aminteşti că stai în chirie şi suni proprietarul. Care spune că a trecut pe acolo să vadă cum e apartamentul. Dacă mi-o puneam cu trei gagici de 18 ani, ce făcea? Se înscria şi el? Dădea o labă rapidă?Plătesc pentru apartament, am dreptul să fac ce vreau în el. În limitele legii, desigur.

Mai sunt apoi proprietarii care fac scandal pentru neplata chiriei, chiar dacă termenul de plată nu a expirat încă. A, trebuie să plăteşti în 25? Dă-mi acum banii, chiar dacă e numai 18. Nu-i ai? Păi ce-i asta, vezi că te dau afară! Şi clientul, care plăteşte un serviciu trebuie să stea capră şi să o ia pe la spate, pentru că, de obicei, proprietarii nu fac contracte. Că deh, e mai scump cu contract şi mai mult de umblat, de declarat venitul, etc. Iar statul e lacom, deci îl futem. Dar pe spatele clientului.

Era vorba de o lege a chiriilor. Care să protejeze chiriaşul şi proprietarul (care ia uneori ţeapă şi el). Oare ce s-a ales de ea?

 

* Nu stau în chirie

Nu este de lucru

Toată lumea se plânge de treaba asta, cu toate că atunci când cauţi pe cineva să facă nişte muncă, încep tocmelile şi trasul pe cur. Cunosc pe cineva care îşi caută de o săptămână pe nişte oameni să sape un şanţ pe lângă o casă. A vorbit cu trei grupuri de oameni până acum, oameni care i-au fost recomandaţi ca fiind necăjiţi şi care au nevoie de bani. Culmea, tot asta au spus şi oamenii, în discuţiile de la început. După care, atunci când au văzut că munca nu este de o dupămasă, ci că se întinde pe trei zile, brusc nu au mai avut nevoie de bani. Nu era muncă de lagăr, înţelegerea includea mâncare, pauze…neah, oamenilor nu le-a trebuit aşa ceva. Ei vroiau bani,dar, dacă se poate, fără muncă. Bine, fie, cu muncă, dar ceva ce se poate face repede. Că berile nu aşteaptă prea mult.

Unul vine şi cere ajutor unei fundaţii. A lucrat legal timp de un an şi ceva (muncă necalificată) şia cum stă pe alocaţie de şomaj. Cei de la fundaţie îi spun că trebuie să se angajeze. Omul se face foc şi pară: cum să mă angajez, că n-am şcoală şi iau puţini bani, mai bine stau să se termine şomajul şi vin apoi iară să vorbim să vedem cum mă puteţi ajuta! Acum, cei de la fundaţie sunt buni de şters în cur cu ei, că este şomajul. După aia, mai vedem noi. Că oricum ăia sunt proşti şi tot mă ajută!

Povesteam acum o vreme de nişte instalatori care lucrau după cum îi tăia capul pe ei. Că doar erau mesereaşi şi ei ştiau cel mai bine ce vrea clientul. Chiar dacă de fapt clientul vroia altceva. Am vorbit de atunci cu alte două echipe, din niciuna nu a acceptat lucrarea. Că era prea mică şi nu au timp de aşa ceva, că au lucrări mai amri. Sigur că acum sunt pe val, sigur că la iarnă fiecare ar face pe dracu în patru pentru nişte bani în plus, dar capacitatea lor de gândire este limitată. Am încercat la firme, dar alea fac afaceri pe principiul românesc îl f***m acum pe client, după care nu ne mai interesează dacă mai vine la noi.

Oricum, e nasol însă. E criză, e greu de găsit de lucru.

Copilași grași

Dintr-un grup de copii pe stradă, de obicei cel care e cel mai gras are mâncare în mână. Sau mănâncă o înghețată. Am observat foarte mulți copii supraponderali vara asta, fie pe stradă, pur și simplu, fie la ștrand ori la locuri cu apă. Mă gândesc ce părere au părinții lor despre treaba asta. oare concepția (de la sat) e sănătos că pușcă, are obrajii roșii și grași ca gogoșarii e valabilă și la oraș? Oare părinții aceia nu își dau seama că de fapt le fac rău copiilor permițându-le să mănânce cât vor și ce vor?

Încă o chestie care se adaugă la colecția eu nu voi face așa când voi avea copil.

De ce insişti?

Din seria românul ştie mai bine, am avut prilejul să văd la parterul blocului unde locuiesc trei exemple de oameni care nu învaţă din greşeli. Un tip deschide un magazin la parterul blocului, genul de magazin de unde poţi lua şosete, tampoane, pastă de dinţi şi varză de pe acelaşi raft. Magazinul nu rezistă mai mult de trei luni, deşi recurge la toate subterfugiile pentru supravieţuire: vind pe caiet, vinde ţigări şi bere pe bonuri de masă, vinde alcool minorilor etc. Magazinul se închide. Peste vreo trei luni, un alt magazin se deschide. Aceleaşi chestii, aceleaşi preţuri. Mai mari decât la hypermarket, marfă puţină. Nu rezistă. Încă doi deschid magazin în ultima jumătate de an. Magazinele s-au închis fix cum s-au deschis: cu marfa pe rafturi. Dacă al doilea nu au reuşit, cum s-au gândit ultimii doi că vor reuşi cu aceeaşi chestie?

Și altădată!

Un tip din Bistrița (după numărul de înmatriculare de pe mașină) se scarpină în cap azi dimineață în fața blocului meu: avea o pană, cineva îi înțepase cauciucul pentru locul de parcare ocupat. Niște țărani dom’le, vecinii mei, nu ai cu cine. Adică ai, cu vreo doi, în rest nu prea. Back to our sheepses Tipul mă vede că stau pe geam și mă uit la el, și înainte de a apuca să spună ceva, mă ofer să îl ajut nu vă dau o pompă, o umflați până la prima vulcanizare  (nu avea roată de rezervă – o chestie de neînțeles pentru mine). Ba da, spune el.

Cobor, îi dau pompa (de picior, simplă, nu din aceea electrică), la care ăsta face niște ochi mari și spune păi asta-i pompă? N-am ce face cu ea, mai bine nu te așteptam  (așteptase vreo 5 minute până să o primească) și plecam, că găseam deja vulcanizare și eram pe drum. Mă grăbesc. Se pune în mașină și pleacă. Rămân cu pompa în mână, nu știu ce să cred. Visez, am dat peste cel mai imbecil om din România, ambele la un loc?

În continuare, sunt gata să ofer ajutor oricui îi trebuie pompă. Dar voi preciza dinainte tipul ei, să nu fie comentarii.

Mă gândesc

Că dacă cetățeanul e prost și nu are grijă de el, măcar statul ar trebui să aibă (deși nu întotdeauna e varianta cea mai bună, unii ar trebui lăsați în pace). Pe drumul de la Baia Mare către Satu Mare, în week-end e plin de mașini care merg spre Apa ori Iojib, localități care au câte un lac și care atrag o groază de tineri. Care tineri nu știu toți că pedala de accelerație se apasă doar până la un punct pentru a conduce, mai departe apăsarea ei fiind teribilism, plătit scump. De aproape o lună se înregistrează cel puțin câte un accident pe zi de week-end pe drumul ăsta, care are două porțiuni lungi, drepte și destul de bine asfaltate. Nu am văzut nici măcar un radar, o mașină de poliție ori un sens giratoriu care să mai ”rupă” puțin din viteza de pe liniile alea drepte. Nimic. Doar un panou cu Viteza ucide. Panou pe care mulți îl văd prea târziu. Dacă mai apucă să îl vadă.