Înghesuială cu castane

Nu cu castanele pe care le primeam peste cap când eram mici, ci cu acelea care se pot mânca. În Baia Mare se ţine de o vreme o chestie care se numeşte Sărbătoarea Castanelor. La fel ca orice lucru bine început şi cu intenţii bune, s-a stricat cu timpul şi în loc să fie din ce în ce mai bine organizată, sărbătoarea se transformă în raiul manelelor, al kitsch-ului şi al cocalarilor. Dacă la început erau mese cu bere şi vânzători de castane, ExpoFlora (pentru partea sensibilă a băimărenilor) şi cam atât, acum s-a ajuns la tarabe pe care se vinde orice, de la DVD-uri cu manele până la fluiere, bandane cu Guţa ori Adrian Minune sau alte rahaturi de genul ăsta.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia oamenilor pentru mulţime, înghesuială şi locuri inconfortabile. La ora serii, un bulevard pe care îl parcurgi în mod normal în 10 minte îl parcurgi de Sărbătoarea Castanelor într-o oră şi ceva. Aglomerat, toată lumea se freacă de toată lumea, cu toate astea lumea continuă să vină fix prin acelaşi loc. Am mai citit opinii care spuneau că e fain de Sărbătoarea Castanelor, e reprezentativă chestia pentru Baia Mare. Nu, mulţumesc. Nu e fain. Cocalarii cu banderole cu Guţă care se fofilează pe stradă cu gândul poate futem şi noi ceva astăzi, că ne lasă afară până după ora 10 sau ţiganii care organizează tombole cu câştig garantat (telefoane mobile uzate, fluiere de 1 leu sau abţibilduri de acum 2 ani) nu mă reprezintă. Şi nici nu reprezintă oraşul.

Concertele reuşeau să salveze în anii trecuţi ceva din faţa sărbătorii. Au venit Iris, Holograf, Ştefan Bănică JR, HiQ, Vama Veche, adică muzică pentru toţi şi pentru toate gusturile. Şi acestea au devenit însă din ce în ce mai slabe, mai puţin apreciate şi au fost chemaţi tot felul de papagali şi anonimi care pe bani puţini au prestat penibil.

Din ceea ce am citit prin ziare şi am auzit de la organizatori, nici anul ăsta nu va fi cu nimic diferit. Poate chiar mai rău, că e criză. Aşa că îmi permit să dau un sfat celor care intenţionează să vină la Sărbătoarea Castanelor Ţigănia cu Castane: mai bine nu!

Saturday Movies

Pentru că o răceală rebelă mă îine în casă, m-am uitat la două filme sâmbătă seara. Unul din ele a fost The final destination. Am văzut celelalte părţi şi de fiecare dată am sperat că vor veni cu altceva faţă de reţeta demult fumată a morţilor într-o anumită ordine. În afară de moduri inovatoare (complet stupide şi nerealiste, de altfel, dar e film, nu poţi cere realism) de a muri, nimic nou. Un grup scapă de la moarte datorită unei premoniţii, apoi moartea îi caută şi îi ia pe fiecare.

Celălalt film a fost 12 rounds, cu John Cenna. Deşi previzibilă desfăşurarea acţiunii de pe la jumătate încolo, a fost mai bun decât Final Destination. Răzbunarea unui traficant de arme şi droguri îl face pe eroul principal să treacă prin 12 încercări (12 rounds) în încercarea de a-şi menţine în viaţă iubita răpită. La un moment dat filmul semăna cu Die Hard 3, doar că în loc de Bruce Willis era Cenna, care îi salvează aproape pe toţi (mai moare câte unul).

All in all, cele două filme au fost alegeri semi-inspirate, fapt pentru care o carte mi s-a părut apoi o alegere foarte bună.

Reclame

De ce există reclame la detergent? Cred că sunt cele mai enervante şi fără rost. ca şi cele la tampoane, de altfel. Şi tampoanele, şi detergentul, sunt chestii de bun simţ, pe care oricine le folosesşte (cred) fără a trebui să afle din reclame cum se întrebuinţează sau ce calităţi au. Cine crede cu adevărat că o femeie abia aşteaptă să îi vină acasă soţul şi copiii, murdari ca porcii, doar pentru ca ea să aibă prilejul să folosească noul detergent cu bule colorate de la care chiloţii se fac moi şi tricourile miros a flori de câmp? Eu când veneam acasă murdar, primeam o morală bună de la maică-mea. Deh, o fi fost ea mai comunistă, niciodată nu m-a pupat, nu mi-a spus că murdărirea este bună şi că sunt un ştrengar neastămpărat. Vreau şi eu o familie model, ca cea din reclamele la detergent. Numai că nu vreau să vină la noi soacră-mea, care în loc de cadouri scoate din valiză un Ace, înălbitor super-extra-mega. Că o trimit acasă urgent. Cu tot cu Ace.

Uitasem

Aproape că uitasem cât de bine pică un grătar sau un gulaş la ceaun după o partidă de badminton ori după un capitol de carte citit în aer liber. Aproape că uitasem că trebuie un păhărel de pălincă înainte de a aprinde focul la grătar, că fără pălincă te chinui mai mult

Toate mi le-am reamintit în week-end-ul acesta. Probabil că ultimul cu vreme bună (caldă) din toamna asta.

Croaţia

Prima întrebare când am intrat în Croaţia a fost de ce nu sunt ăştia în UE şi suntem noi?, că întrebarea de ce nu e aşa şi la noi am încetat să mi-o mai pun de vreo 2-3 ani, de când am văzut că ungurii sunt în stare să facă autostrăzi şi noi nu facem nimic. Turism, ce să mai spun…

Drumul este lung, dar odată intrat pe autostradă la Nyiregyhaza nu simţi cum trece timpul, ci doar distanţa.

Ca orice ţară ce se respectă, în Croatia se poate plăti cu euro, si tot ca o ţară care îşi respectă turiştii, nu te fură la schimbul valutar ori la tranzacţii în euro.

Surpirnzător, cred că este unul dintre puţinele locuri unde paşapoartele româneşti sunt bine văzute. Vameşii se uită la numărul maşinii şi fac semn să treci, abia dacă se uită la paşaport. Asta dacă au chef. Pe ucrainienii din faţa mea i-au purecat rău de tot. La fel si pe ruşii din spatele meu.

După concediu

După un concediu de două săptămâni, reacomodarea este grea întotdeauna. Mai ales când te întâmpină o vreme rece şi ploioasă, plecat fiind de la 27 de grade şi soare all day long.

Concediul a fost minunat, bateriile vor fi reîncărcate după un somn odihnitor. Detalii şi poze mai încolo.

“Dorele” e cel mai tare

Mă duc să cumpăr pâine, vânzătoarea îmi dă din care îi cer eu, pentru că eu am banii. Mă duc să îmi cumpăr o maşină, dealerul îmi dă ceea ce îi cer eu, pentru că eu am banii. Vreau să îmi fac o instalaţie de încălzire în casă, primesc muie de la Dorel dacă nu fac cum vrea EL, cu toate că eu am banii. Da, chiar dacă eu am banii, sunt la mâna lui Dorel, instalatorul generic cu o salopetă de la firma unde lucrează el de fapt şi de unde ia un salar, cu ruleta întotdeauna pregătită în marsupiu şi cu o foaie de hârtie pentru schiţa perimetrului (Dorel ştie şi cuvinte mai lungi decât centrala  sau ţeavă).

Sfaturile mesereaşilor sunt întotdeauna bine venite şi chiar apreciate, pentru că nu pot să mă priep la toate. Dar atunci când omul îţi spune că trebuie să vii pe aici cu ţeava, ca mi-e mai uşor să dau gaură, îmi vine să îmi bag p**a în rotopercutorul lui şi să îl trimit să ia altul mai bun, cu care poate da gaură unde vreau eu. Dacă vreau să îmi facă artă abstractă în mijlocul camerei, din ţevi şi calorifere, apoi fix aşa să îmi facă, pentru că nu o va face pe gratis, evident. Dacă vreau o fundiţă din 5 ţevi sub pat, să îmi fie cald la cur iarna, mă aştept ca pentru o sumă de bani convenită dinaninte, să îmi facă fundiţa.

Oare cât timp trebuie să treacă până când o să obţină omul ceea ce vrea el pe banii lui, nu ceea ce vor alţii. Sper că puţin, ca să apuc să îmi fac instalaţia de încălzire. Sau la iarnă fac foc cu parchetul din camere.

Race to Witch Mountain

Un fost infractor și o cercetătoare convinsă de existența extratereștrilor dau, din întâmplare, peste doi extratereștri care le cer ajutorul pentru a salva lumea lor și pământul în același timp. Toate într-un film Disney din care copii pot învăța așa:

1. Extratereștrii arată ca și noi, oamenii, doar că au puteri ciudate: pot sta în fața unei mașini care are o viteză foarte mare și nu pățesc nimic, pot vorbi cu câinii, au o grămadă de bani la dispoyiție, pot băga mâna prin metale ori pereți și pot conduce mașini doar cu puterea gândului.

2. Nu e bine să îi superi pe extratereștri, altfel pățești lucruri nasoale.

3. Există și în lumea extratereștrilor un fel de Terminator care îi urmărește pe ăia buni până la anihilare totală.

4. Binele învinge (bine, toată lumea știe că binili învinge).

Un film amuzant, bun de urmărit cu familia, dar care după aceea necesită explicații detaliate privind diferența între imaginar și realitate.

La semafor

Azi dimineaţă, singur în maşină, opresc la semafor. Două fete stăteau şi aşteptau să treacă. Una din ele, extrem de bronzată, avea un fel de fustiţă care cu greu acoperea jumătate din buci. Cealaltă nu avea fustiţă (damn), dar avea un maieu care nu prea lăsa loc imaginaţiei. Împreună făceau un duo perfect. Erau ca un fel de Batman şi Robin, dar în varaiantă feminină şi pentru adulţi, nu prentru copii. Sau, mă rog, pentru copii mai mari. Oricum, se făcuse verde la semafor. Eram primul, am uitat să pornesc pentru vreo 5 secunde. A fost OK însă, au uitat şi ceilalţi să mă claxoneze. Cu toţii aveam alt punct de interes…

Părinți care își urăsc copiii

Nu în mod conștient, desigur, dar ceva-ceva tot trebuie să fie. Altfel cum ai da unui copil un nume precum Diego, în combinație cu Pop și Sorin. Sigur, băiețelul a fost născut în Spania și probabil părinții au vrut să se vadă asta, dar Pop Diego-Sorin, WTF?! Un alt copil urât de părinți este o fată pe care o cheamă Anca. Sigur, nu pare la prima vedere, dar atunci când numele de familie este PUȚ, combinația PUȚ Anca e destul de nefericită. Făceam practică pedagogică la un liceu și strigam catalogul, trebuind tot timpul să mă opresc și să mă abțin atunci când ajungeam la numele de Anne Marie Henriette. De ce? Pentru că numele de familie era Ciopor! Combinație mortală A, era să uit. E nasol de asemenea să te cheme Zâna. Chiar ca un al doilea nume, chiar dacă nu te strigă nimeni așa, tot îl ai în buletin.