Good old days

De ce regretă lumea zilele trecute, perioada în care era mai bine sau se simțea mai bine? Dacă s-ar întoarce în acea perioadă (presupunând că ar fi posibil), oare s-ar simți cu mult mai bine decât prima dată? S-ar simți mai bine știind ce va urma sau știind cum se vor desfășura evenimentele?

Regretăm greșelile făcute, știm că timpul nu se va mai întoarce și, cu toate astea, avem aceleași comportamente în aceleași situații, ne comportăm ca și cum nu am învățat nimic din ceea ce a fost. De fapt, nu ca și cum, ci chiar nu învățăm, în cele mai multe cazuri, din lucrurile pe care le trăim.

Ne comportăm după un set de reguli, după norme sociale, dar și în cadrul lor, avem doar o gamă restrânsă de reacții. Ne ferim să arătăm ce simțim ori să ne exteriorizăm, pentru că ni s-ar putea spune nu mă așteptam la asta de la tine!

Nu învățăm să acționăm, în loc să pierdem timpul. Nu învățăm să spunem lucrurilor pe nume, în loc să aruncăm aluzii, care oricum sunt transparente. Nu învățăm să ne bucurăm de ceea ce avem, cerem tot mai mult. Nu învățăm să spunem nu, spunem vom vedea, deși știm că asta reprezintă o negație. În sfârșit, nu învățăm să fim noi înșine, ci suntem așa cum suntem pentru alții.

Deci, de ce se numesc atunci good old days? De ce nu se numesc doar old days?

Leapşa de la Roxi

Răspund (cu întârziere, dar nu din vina mea – întotdeauna apare altceva…) la o leapşă dată de Roxana. Trebuie să aleg o poză din computer, a patra poză din al patrulea folder, să o explic şi apoi să dau leapşa mai departe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poza este făcută în 2003 – trebuie să mai scriu nişte poze pe DVD-uri într-un loc din care acum m-am mutat. A fost făcută înainte de Crăciun cu câteva zile.

Maddy, Dani şi Sebi, ne arătaţi pozele voastre?

Avem drum, n-avem şoferi

Drumul de la Gherla la Cluj, drumul care era în veşnice reparaţii, este acum aproape terminat. Prilej pentru piloţii de ocazie să se întreacă pe el şă îşi arate îndemânarea.

O parte specială a acestor şoferi o constituie Loganiştii, soferii care au făcut tranziţia de la 1300 sau 1310 la Logan, o “maşină adevărată”. S-au dus vremurile în care şoferii de Dacie purtau la ei o sârmă şi un patent (orice se repară la Daciile vechi cu o sârmă şi in patent, ori în cel mai rău caz cu sârmă, patent şi şurubelniţă), acum au şi ei maşină care se deschide de la telecomandă, porneşte la prima cheie fără să tragi şocul (şi să o îneci), şi nici nu şuieră vântul înăuntru la viteze de 50 de km/h.

Astea fiind spuse, nu sunt de ajuns să fie spuse, ci trebuie şi arătate. Şi cel mai bun moment de a arăta faptul că ai maşină, este atunci când eşti pe un drum cu aproape două benzi. Că de fapt drumul către Cluj nu are fix două benzi, ci una şi jumătate. Iar pe jumătatea exterioară sunt maşini parcate ori umblă căruţe/tractoare. Aşa că Loganiştii fac slalom. Venind dinspre Cluj, în spatele meu era o don’şorică cu un Logan albastru, cu număr de Maramureş. Se grăbea spre casă probabil, de aceea dădea flash-uri în localitate în spatele meu. Şi două claxoane. M-au uitat la vitezometru, am crezut să stau pe loc. Nu chiar, aveam 120 (mă cam grăbeam şi eu). Aşa că m-am dat la o parte, m-am gândit că mai bine mă duc eu decât să mă arunce în şanţ duduia. În Germania, când unul cu BMW-ul a vrut să mă depăşească pe autostradă, şi-a pus frumos semnalizatorul şi atât. A stat în spatele meu puţin şi după ce i-am făcut loc, i-a dat a doua şi eat my dust (o fi zis omul în germană). Avea şi el un BMW acolo, nu Logan, probabil de aceea nu a îndrăznit să dea flash-uri sau să claxoneze. Era conştient omul de valoarea lui.

După ce m-a depăşit, tanti cu Loganul albastru şi-a continuat slalomul. A stat o vreme în spatele unui Peugeot, apoi în spatele unui VW. Pe toate le-a fleshuit şi claxonat. Partea faină a fost când a stat în spatele unui Touareg. Ăla nu s-a dat din faţa ei nici mort. A accelerat, iar duduia s-a ţinut după el. Că doar Loganul dă lecţii unui Touareg la orice oră.

Una peste alta, cred că îmi vând maşina şi îmi iau Logan. Cel puţin aşa voi avea o maşină adevărată, care nu poate merge mai jos de 130 la oră, că se beleşte motorul. Cam ca şi la formula 1.

Vânzătorul de ziare

Acum doi ani.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 35 de ani care are o grămadă de ziare pe braţ. Ziare locale, acoperite cu o pungă ca să nu le ploaie. Omul este îmbrăcat sărăcăcios, cu o pereche de pantofi sport rupţi (în ciuda frigului de afară), cu o pelerină de ploaie şi fără nimic pe cap. Vine încet spre maşini, să nu deranjeze. Zâmbeşte şi oferă ziare, plecând tot cu un zâmbet şi salutând lumea, chiar dacă nu cumpără. Chemat la o maşină aflată la vreo 15 metri distanţă, fuge încolo, atent să ajungă înainte de verde, pentru a mai vinde un ziar.

Azi dimineaţă.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 37 de ani, cu câteva ziare pe braţ, şi cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Ziarele sunt acoperite cu o foaie de cort decupată, iar omul are o umbrelă prinsă printr-un sistem de ghiozdanul din spate. Îmbrăcat cu o scurtă călduroasă, peste cu o pelerină de ploaie, omul este încălţat cu o pereche de bocanci şi poartă o căciulă pe cap. Vine înspre maşinile cunoscuţilor, lehamite, făcând semn acestora să lase geamul jos. Între timp strigă la un băiat de aproximativ 20 de ani să fie atent şi să meargă la toate maşinile. Zâmbeşte rar şi pare preocupat tot timpul, dar dacă cineva îl cheamă la maşină pentru ziare face semn că nu vine. Acum are subordonat.

Oamenii se schimbă. Foarte repede si mult de tot. Păcat că această schimbare însă nu este întotdeauna în bine. De fapt, este în bine, dar binele este o noţiune relativă. Bine pentru cine?

Icrele la supermarket

Am fost astăzi dupămasă la supermarket. Plin, ca de obicei, criza nu prea pare a-şi spune cuvântul. De fapt, nici nu există, este doar în imaginaţia unor oameni care nu vor să cheltuiască mult şi găsesc justificări

De prin mai-iunie urmăresc o chestie la Real. Pe raftul cu măslinele şi conservele de peşte sunt două casete de plastic în care sunt împachetate şi securizate două cutiuţe cu icre negre. Nu sunt mari, sunt mici de tot, costă în jur de 100 RON. Cutiile stăteau acolo, pline de praf, mişcate doar arareori (nu ştiu prea multe chestii de merchendising, dar ăia care aveau icrele astea în grijă, sigur nu îşi făceau punctajele şi planul/comisionul). Astăzi, aceleaşi două cutii, cu termen de expirare destul de apropiat. Am întrebat.o pe doamna de la raion dacă s-au vândut vreodată cutii din alea. Mi-a zâmbit şi a spus: nu merg aşa bine, dar se mai vând din când în când. Am întrebat apoi dacă cele două cutii prăfuite sunt de display şi dacă se vând altele, de undeva din depozit. Domnişoara s-a scuzat, a spus că are treabă şi a plecat să aranjeze nişte cutii de brânză.

O bucurie la supermarket este întotdeauna coada de la casă, unde cărucioarele devin arme. Un cărucior plasat strategic şi la timp în picior (gleznă ori genunchi, nu contează) face minuni în câştigarea unui loc în faţă.

Nu prea

Timp puţin. Şi pentru gândit, cu atât mai puţin pentru scris

Superman/Batman: public enemies

M-am bucurat când am auzit că a apărut filmul acesta de animaţie, parcă e un “return to innocence” faţă de Ice Age-uri şi alte filme de acelaşi gen, parcă mă simt mult mai familiarizat cu personaje de genul acesta (cine avea în jur de 9-10 ani pe la 1989 poate îşi aduce aminte de desenele cu Batman şi Superman – episoade şi serii vechi – difuzate de RTL sâmbăta dimineaţa de la 9). Aşa că m-am uitat la film cu acest bagaj în minte.

Destul de scurt (o oră şi vreo 5 minute, din care 5 minte sunt genericele), filmul mi-a plăcut, deşi Superman şi Batman, care sunt aliaţi aici (şi prieteni buni) sunt ca Rocky Balboa: iau bătaie 2/3 din film, iar la sfârşit rezolvă situaţia. Ceea ce nu mi-am dat seama e ce a făcut Robin că a fost “schimbat” de Batman cu Superman. Oricum, afacerea a fost bună, că Superman îl scoate din rahat pe liliac de câteva ori.

Şi încă o chestie: după ce Superman luptă împotriva lui lex Luthor timp de vreo 3 episoade, după ce Lex stă în închisoare o vreme, oamenii îl aleg de preşedinte. Get the hint, people, he is evil!

Al meu, al nostru, al ei…

Cam ăstan e principiul după care funcţionează căsătoria, cel puţin aşa îmi spuneau cunoscuţii (căsătoriţi) înainte ca eu să fac pasul decisiv. Sigur, erau aceiaşi cunoscuţi care veneau acasă, puneau salariul (+fluturaşul) sau cardul la nevastă în palmă şi apoi se cereau afară să cumpere pâine, ca să le rămână rest bani de o bere. Sau de două. Iar ţigări luau cu împrumutul, ori pe caiet.

Nu am reuşit să înţeleg niciodată lucrul ăsta. Eram convins că este o deosebire clară între a fi responsabil, a fi chibzuit cu cheltuielile şi a fi, pe de altă parte, total dependent de soţie (sau de soţ, că şi invers sunt cazuri destule). Aparent, pentru unii, dependenţa de felul ăsta este un mod de viaţă normal.

Înghesuială cu castane

Nu cu castanele pe care le primeam peste cap când eram mici, ci cu acelea care se pot mânca. În Baia Mare se ţine de o vreme o chestie care se numeşte Sărbătoarea Castanelor. La fel ca orice lucru bine început şi cu intenţii bune, s-a stricat cu timpul şi în loc să fie din ce în ce mai bine organizată, sărbătoarea se transformă în raiul manelelor, al kitsch-ului şi al cocalarilor. Dacă la început erau mese cu bere şi vânzători de castane, ExpoFlora (pentru partea sensibilă a băimărenilor) şi cam atât, acum s-a ajuns la tarabe pe care se vinde orice, de la DVD-uri cu manele până la fluiere, bandane cu Guţa ori Adrian Minune sau alte rahaturi de genul ăsta.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia oamenilor pentru mulţime, înghesuială şi locuri inconfortabile. La ora serii, un bulevard pe care îl parcurgi în mod normal în 10 minte îl parcurgi de Sărbătoarea Castanelor într-o oră şi ceva. Aglomerat, toată lumea se freacă de toată lumea, cu toate astea lumea continuă să vină fix prin acelaşi loc. Am mai citit opinii care spuneau că e fain de Sărbătoarea Castanelor, e reprezentativă chestia pentru Baia Mare. Nu, mulţumesc. Nu e fain. Cocalarii cu banderole cu Guţă care se fofilează pe stradă cu gândul poate futem şi noi ceva astăzi, că ne lasă afară până după ora 10 sau ţiganii care organizează tombole cu câştig garantat (telefoane mobile uzate, fluiere de 1 leu sau abţibilduri de acum 2 ani) nu mă reprezintă. Şi nici nu reprezintă oraşul.

Concertele reuşeau să salveze în anii trecuţi ceva din faţa sărbătorii. Au venit Iris, Holograf, Ştefan Bănică JR, HiQ, Vama Veche, adică muzică pentru toţi şi pentru toate gusturile. Şi acestea au devenit însă din ce în ce mai slabe, mai puţin apreciate şi au fost chemaţi tot felul de papagali şi anonimi care pe bani puţini au prestat penibil.

Din ceea ce am citit prin ziare şi am auzit de la organizatori, nici anul ăsta nu va fi cu nimic diferit. Poate chiar mai rău, că e criză. Aşa că îmi permit să dau un sfat celor care intenţionează să vină la Sărbătoarea Castanelor Ţigănia cu Castane: mai bine nu!

Saturday Movies

Pentru că o răceală rebelă mă îine în casă, m-am uitat la două filme sâmbătă seara. Unul din ele a fost The final destination. Am văzut celelalte părţi şi de fiecare dată am sperat că vor veni cu altceva faţă de reţeta demult fumată a morţilor într-o anumită ordine. În afară de moduri inovatoare (complet stupide şi nerealiste, de altfel, dar e film, nu poţi cere realism) de a muri, nimic nou. Un grup scapă de la moarte datorită unei premoniţii, apoi moartea îi caută şi îi ia pe fiecare.

Celălalt film a fost 12 rounds, cu John Cenna. Deşi previzibilă desfăşurarea acţiunii de pe la jumătate încolo, a fost mai bun decât Final Destination. Răzbunarea unui traficant de arme şi droguri îl face pe eroul principal să treacă prin 12 încercări (12 rounds) în încercarea de a-şi menţine în viaţă iubita răpită. La un moment dat filmul semăna cu Die Hard 3, doar că în loc de Bruce Willis era Cenna, care îi salvează aproape pe toţi (mai moare câte unul).

All in all, cele două filme au fost alegeri semi-inspirate, fapt pentru care o carte mi s-a părut apoi o alegere foarte bună.