Avem drum, n-avem şoferi

Drumul de la Gherla la Cluj, drumul care era în veşnice reparaţii, este acum aproape terminat. Prilej pentru piloţii de ocazie să se întreacă pe el şă îşi arate îndemânarea.

O parte specială a acestor şoferi o constituie Loganiştii, soferii care au făcut tranziţia de la 1300 sau 1310 la Logan, o “maşină adevărată”. S-au dus vremurile în care şoferii de Dacie purtau la ei o sârmă şi un patent (orice se repară la Daciile vechi cu o sârmă şi in patent, ori în cel mai rău caz cu sârmă, patent şi şurubelniţă), acum au şi ei maşină care se deschide de la telecomandă, porneşte la prima cheie fără să tragi şocul (şi să o îneci), şi nici nu şuieră vântul înăuntru la viteze de 50 de km/h.

Astea fiind spuse, nu sunt de ajuns să fie spuse, ci trebuie şi arătate. Şi cel mai bun moment de a arăta faptul că ai maşină, este atunci când eşti pe un drum cu aproape două benzi. Că de fapt drumul către Cluj nu are fix două benzi, ci una şi jumătate. Iar pe jumătatea exterioară sunt maşini parcate ori umblă căruţe/tractoare. Aşa că Loganiştii fac slalom. Venind dinspre Cluj, în spatele meu era o don’şorică cu un Logan albastru, cu număr de Maramureş. Se grăbea spre casă probabil, de aceea dădea flash-uri în localitate în spatele meu. Şi două claxoane. M-au uitat la vitezometru, am crezut să stau pe loc. Nu chiar, aveam 120 (mă cam grăbeam şi eu). Aşa că m-am dat la o parte, m-am gândit că mai bine mă duc eu decât să mă arunce în şanţ duduia. În Germania, când unul cu BMW-ul a vrut să mă depăşească pe autostradă, şi-a pus frumos semnalizatorul şi atât. A stat în spatele meu puţin şi după ce i-am făcut loc, i-a dat a doua şi eat my dust (o fi zis omul în germană). Avea şi el un BMW acolo, nu Logan, probabil de aceea nu a îndrăznit să dea flash-uri sau să claxoneze. Era conştient omul de valoarea lui.

După ce m-a depăşit, tanti cu Loganul albastru şi-a continuat slalomul. A stat o vreme în spatele unui Peugeot, apoi în spatele unui VW. Pe toate le-a fleshuit şi claxonat. Partea faină a fost când a stat în spatele unui Touareg. Ăla nu s-a dat din faţa ei nici mort. A accelerat, iar duduia s-a ţinut după el. Că doar Loganul dă lecţii unui Touareg la orice oră.

Una peste alta, cred că îmi vând maşina şi îmi iau Logan. Cel puţin aşa voi avea o maşină adevărată, care nu poate merge mai jos de 130 la oră, că se beleşte motorul. Cam ca şi la formula 1.

În chirie

Din întâmplare, ştiu destule lucruri despre chirii, despre cum sunt date şi cum funcţionează sistemul chiriilor pe la noi. Şi din experienţă proprie, şi din surse sigure. În primul rând proprietarul român este un “moşier”, îşi bagă piciorul în drepturile tale ca şi chiriaş. Vii acasa, găseşti lucruri puţin schimbate în apartament. Ba masa mutată în alt loc, ba o carte pusă în altă parte…după ce te scarpini în cap şi te gândeşti dacă ai fost pulbere de beat aseară şi nu mai ştii ce ai făcut, îţi aminteşti că stai în chirie şi suni proprietarul. Care spune că a trecut pe acolo să vadă cum e apartamentul. Dacă mi-o puneam cu trei gagici de 18 ani, ce făcea? Se înscria şi el? Dădea o labă rapidă?Plătesc pentru apartament, am dreptul să fac ce vreau în el. În limitele legii, desigur.

Mai sunt apoi proprietarii care fac scandal pentru neplata chiriei, chiar dacă termenul de plată nu a expirat încă. A, trebuie să plăteşti în 25? Dă-mi acum banii, chiar dacă e numai 18. Nu-i ai? Păi ce-i asta, vezi că te dau afară! Şi clientul, care plăteşte un serviciu trebuie să stea capră şi să o ia pe la spate, pentru că, de obicei, proprietarii nu fac contracte. Că deh, e mai scump cu contract şi mai mult de umblat, de declarat venitul, etc. Iar statul e lacom, deci îl futem. Dar pe spatele clientului.

Era vorba de o lege a chiriilor. Care să protejeze chiriaşul şi proprietarul (care ia uneori ţeapă şi el). Oare ce s-a ales de ea?

 

* Nu stau în chirie

“Dorele” e cel mai tare

Mă duc să cumpăr pâine, vânzătoarea îmi dă din care îi cer eu, pentru că eu am banii. Mă duc să îmi cumpăr o maşină, dealerul îmi dă ceea ce îi cer eu, pentru că eu am banii. Vreau să îmi fac o instalaţie de încălzire în casă, primesc muie de la Dorel dacă nu fac cum vrea EL, cu toate că eu am banii. Da, chiar dacă eu am banii, sunt la mâna lui Dorel, instalatorul generic cu o salopetă de la firma unde lucrează el de fapt şi de unde ia un salar, cu ruleta întotdeauna pregătită în marsupiu şi cu o foaie de hârtie pentru schiţa perimetrului (Dorel ştie şi cuvinte mai lungi decât centrala  sau ţeavă).

Sfaturile mesereaşilor sunt întotdeauna bine venite şi chiar apreciate, pentru că nu pot să mă priep la toate. Dar atunci când omul îţi spune că trebuie să vii pe aici cu ţeava, ca mi-e mai uşor să dau gaură, îmi vine să îmi bag p**a în rotopercutorul lui şi să îl trimit să ia altul mai bun, cu care poate da gaură unde vreau eu. Dacă vreau să îmi facă artă abstractă în mijlocul camerei, din ţevi şi calorifere, apoi fix aşa să îmi facă, pentru că nu o va face pe gratis, evident. Dacă vreau o fundiţă din 5 ţevi sub pat, să îmi fie cald la cur iarna, mă aştept ca pentru o sumă de bani convenită dinaninte, să îmi facă fundiţa.

Oare cât timp trebuie să treacă până când o să obţină omul ceea ce vrea el pe banii lui, nu ceea ce vor alţii. Sper că puţin, ca să apuc să îmi fac instalaţia de încălzire. Sau la iarnă fac foc cu parchetul din camere.

Mitocănia

A venit vara, e cald afară. Odată cu căldura apar, din păcate, burţile/abdomenele dezgolite. Cele mai nasoale sunt burţile impozante ale bărbaţilor,c are ăşi fac apariţia de sub maieuri cu găurele. Nu, nu la bere ori la picnic, ci pe bulevardele principale ale oraşului. De ce aş fi obligat să văd un maieu care ajunge până la buric şi de sub care iese “covoraşul” de păr care arată înrudirea directă cu maimuţele? Sau de ce aş fi obligat să văd tantile care ies în capot şi nenii care ies la bustul gol şi papuci de casă după bere sau seminţe sau alte chestii? Nu vreau să văd nici buttcracks atunci când se apleacă să ia berea de pe raftul de jos. Nu e greu pentru nimeni să ia un tricou ori o pereche de pantofi sport atunci când iese din casă. Sau da?
Un alt fel de mitocănie care mă enervează la culme este familiaritatea excesivă a celor cu care vin în contact. Da, ştiu că arăt a 23 de ani, ştiu că faţa mea nu spune multe şi că pot fi luat drept un proaspăt absolvent de facultate,d ar în acelaşi timp poate nu am chef de asta şi nu mă simt măgulit ca pizdulicea de la bancă (care probabil că are aceeaşi vârstă cu mine) să mă întrebe Ce doreşti după ce eu o salut cu Bună ziua. Când i-am spus că nu am dormit împreună aseară, mi-a spus că nu e cazul să fiu ironic. Scuze? Rahat!
Tipul de la DHL care mi-a spus Dă-mi te rog X lei şi o ştampilă pe formularul ăsta, măcar a fost politicos şi a adăugat te rog.
Oare chestia cu pronumele de politeţe a devenit demodată, sau se aplică de la 50 de ani în sus?

Andrei Plăcinta 666

Andrei Plăcintă, fiul unei tanti ministru, e homosexual. Şi se pare şi satanist. Şi îşi şi bagă piciorul în biserică prin faptul că a devenit pastorul Primei Biserici Ateiste din lume. Who the fuck cares că un puţulică plictisit s-a gândit să se distreze în Elveţia completând un formular online şi a fost declarat pastor al unei biserici de doi lei. Ăla cred că s-a trezit într-o dimineaţă şi în timp ce îşi trăgea ceasul (Vacheronul sau Rolexul) s-a gâdit: Mă duc la şcoală sau mă fac satanist su pastor la Biserica Ateistă? Treaba cu pastorul sună bine, hai să o pun de-o chestie din asta…Şi apoi, biserică-şmiserică ateistă. Dacă ne uităm la cum gândesc ăia, probabil că o groază de oameni ar putea deveni membri. Pentru că multă lume crede în gândirea raţională (chiar dacă nu o au), crede în fenomenele naturale şi în cauzalitate.

E homosexual. Sau aşa se spune după pozele lui de pe Facebook. Atunci şi noi avem o groază de homosexuali, de lesbiene, de Batmani, de milionari în euro, de bătăuşi. Că doar aşa spun pozele de haifai’ şi de cocalari şi piţipoance.

Oare o să mă afurisească colegii lui satanişti pentru că am scris asta? The minions of Satan will descend upon me? Oh, abia aştept. Îmi iau tricoul cu 665-live next door to Sastan şi deschid uşa.

Cu avionul (Barcelona I)

Îmi place să călătoresc cu cursele low-cost pentru că întotdeauna e rost de distracţie şi de zâmbit. Amar. E fain cu avionul, e relativ ieftin, hai să mă duc şi eu, îşi spune badea Gheorghe. Şi se pună pe R.A.T.A şi vine la oraş. Aici se întâlneşte la poarte aeroportului cu Juan (Ion din vale, care stă de 6 luni în Spania şi vinde ziare, dar îşi spune Juan). Crezând că e încă pe autobuz, badea Gheorghe nu consideră necesar să stea la rând, ci se bagă în faţă, poate că va fi primul şi va prinde loc în faţă, lângă şofer. El nu ştie că nu urcă în avion mai multe persoane decât locuri. Juan se consideră şi el îndreptăţit să aibă loc în faţă, doar nu e prima dată când face drumul ăsta, e clinet fidel. E a doua oară în avion. Aşa că se bagă şi el în faţă.

Urcă lumea în avion. Badea Gheorghe se trânteşte pe primul scaun. Şi ce dacă spune tanti drăguţă cu pieptul afară să se meargă la coada avionului, să intre toţi. O pulă, aia e pentru proşti, Mai bine stau în faţă, cobor primul. Poate nu “deschide spatele” când se opreşte. Juan ar vrea să stea în faţă şi el, să se uite la ţâţele stewardesei, dar nu mai poate, că Gheorghe şi-a pus paporniţa pe celelalte scaune. Aşa că merge mai în spate.

Stewardesa spune că bagajele trebuie puse în compartimentul de deasupra. Badea Gheorghe deschide, pune bagajul şi dă să închidă uşiţa. Nu poate. Mai dă o dată, tare, doar e bărbat, ce dumnezeii mă-sii! Nu se poate. Ce dracu, şi în autobuz se închide uşa când îi fuţi una!  Poate e stricat, îşi spune. Şi mai încearcă, şi mai tare. În sfârşit, vine stewardesa, se întinede peste el (prilej de holbat în decolteu) şi închide uşor uşiţa. Deci, se poate…

Porneşte avionul. Badea Gheorghe se miră cu voce tare. Mult prea tare, aude până şi pilotul.

La aterizare, e primul care se scoală să îşi ia bagajul. Avionul rulează pe pistă încă, el ăşi ai primul bagajul şi se repede spre ieşire. Doar că ieşireadin spate se deschide. Futu-i, yice el, şi o întreabă pe doamnă de ce nu se deschide şi în faţă. Că pe el îl aşteaptă cineva pe aeroport şi vrea să iasă rapid. Că poate avionul pleacă mai departe fără el.

E mişto în avion…

La plimbare

 

Astăzi am avut o zi mai liniștită (de Paști) și am putut ieși la plimbare, profitând de vremea frumoasă și caldă de afară. Pe lângă faptul că am redescoperit mersul pe jos (un picior în față, apoi celălalt, și tot așa) și am constatat că este foarte agreabil, am avut ocazia să văd că ”lumea bună” a ieșit în oraș la terase, de cum a dat căldura. Deci, 24 de grade afară, așa că venim îmbrăcați ca atare. Șlapi (da, șlapi, flip-flop), pantaloni scurți și tricou. Alb și mulat pe burtă, pentru că burta trebuie arătată, doar s-a investit mult în ea. Audi-urile și Touaregurile parcate fix în fața terasei (printre scaune, dacă se poate) sunt investițiile care mențin burta. Pe lângă asta, mai sunt și ceva pițipoance care susțin burta, de jos, cu capul. Stând în genunchi. Oricum, plimbarea a fost instructivă. M-am pus la punct cu stilul vestimentar din vara asta. Trebuie să investesc neapărat în niște șlapi. Nike sau O’Neill. Și într/un tricou alb de marcă, după care încep să investesc în burtă.

Pâine şi circ

Mult de lucru, delegaţii, putin timp la dispoziţie. Pentru citit, scris sau urmarit ceva la TV. Am reuşit oricum sa vad la ştiri chestia cu arestarea lui Gigi Becali (nu era greu, oricum). M-a distrat şi m-a deprimat maxim grupul de susţinători care au venit la parchet, pentru a protesta. M-a distrat alcătuirea lui: gură-cască, cerşetori, oameni săraci şi probabil ceva protestatari de meserie. Nicăieri nu se făcea referire la PNG, partidul păstorit de Gigi acum o vreme. Unde erau vajnicii susţinători ai lui, oamenii fără pată care erau scoşi în faţă la alegeri? M-a deprimat maxim uşurinţa cu care românii pot fi cumpăraţi. Plăteşti o factură de curent la unu, dai 100 de euro la altul, la al treilea îi dai ceva haine şi pe al patrulea îl laşi să intre la meci pr gratis. Ţi-ai asiguratîn felul ăsta patru susţinători deja. Trist.

Oferte speciale

Comerţul comunist ne-a obişnuit cu modul simplu de a face cumparaturi: îţi trebuie, iei (dacă găseşti), nu îţi trebuie, iei (că nu ştii dacă mai găseşti). În principiu suntem obişnuiţi să cumpărăm. Se pare că old habits die hard (fără Bruce Willis) sau că you cannot teach an old dog new tricks. Adică e greu de scăpat de obiceiurile vechi. Cum altfel se explică faptul că orice pliant cu ofertă specială atrage o groază de clienţi, că oro de câte ori apare afişul cu promoţie în vitrină, oamenii se îngrămădesc. Un pantof la preţ întreg, al doilea la 1/2. Omului nu-i mai trebuie a doua pereche, la 1/2 din preţ, dar o ia, aşa, să fie, că e ofertă. 15% reducere la o plasmă dacă vii cu TV-ul vechi. Ăla mai merge, nu e unul cu lămpi, dar îl dai şi mai dai şi bani, doar că e ofertă specială.

La Orange este acum o ofertă la Blackberry (49 de euro si abonament de 12 euro pe 24 de luni). Nu iese tocmai ieftin per total. Am un prieten care a apărut triumfător cu BB-ul. L-am întrebat de ce i-a trebuit, şi mi-a spus că era la ofertă şi că era ieftin. Nu are nevoie de el, stă la birou în Baia Mare toată ziua, are net la birou, are acasă, rar pleacă în delegaţii. Chiar şi dacă pierde un email, poate supravieţui. Dar nu, era la ofertă. Şi a trebuit cumpărat. Fiindu-mi prieten, mi-am permis să-i spun că e imbecil. Tot ca prieten, mi-a spus că ştie, dar că acum e un imbecil cu blackberry. Adică, un imbecil cu email. Push-email.

YM Status

Of, engleza asta…