Vin imediat

E ora 9.30. Mă uit la ceas impacientat, trebuia să ajungă de 15 minute deja. Vine pe jos, deci nu poate da vina pe trafic. Și apoi, traficul în Baia Mare e destul de lejer. Îmi spusese că a ieșit din casă la timp, iar distanța nu e mare. Sun, dar primesc ocupat. Și apoi un mesaj: ajung imediat. Bun, m-am gândit, omul e deja în întârziere, iar acum îmi dă SMS că vine imediat. Deci pot să fac altceva, liniștit, timp de vreo 15 minute încă. Pentru că imediat la români nu înseamnă în momentul imediat următor, ci înseamnă când pot, când vreau sau chiar mă doare în p**ă de tine, dar nu pot să o spun direct. Așa că te ajut imediat.

Punctualitatea înseamnă respect. Iar lipsa de punctualitate înseamnă lipsă de respect. Nu însă și la români. La noi înseamnă că avem altceva de făcut, mai important decât să ne ținem o promisiune pe care am făcut-o. Amicul cu care trebuia să mă întâlnesc a apărut într-un final. Nu pățise nimic, doar că se oprise în drum la un prieten să lase niște DVD-uri și se luase în povești cu el. Era urgent? Nu. Doar că era în drum. Și oricum știa că îl voi aștepta.

Una din chestiile pe care le explicam, ca și diferență culturală, britanicilor care urmau să lucreze cu noi era faptul că o parte a românilor nu consideră impolitețe o întârziere de 10 minute și, ca urmare, nu se simt obligați să ofere vreo scuză sau vreo explicație.

Chestia cu starurile se lasă așteptate  mă duce la concluzia că românii sunt toți staruri.

Good old days

De ce regretă lumea zilele trecute, perioada în care era mai bine sau se simțea mai bine? Dacă s-ar întoarce în acea perioadă (presupunând că ar fi posibil), oare s-ar simți cu mult mai bine decât prima dată? S-ar simți mai bine știind ce va urma sau știind cum se vor desfășura evenimentele?

Regretăm greșelile făcute, știm că timpul nu se va mai întoarce și, cu toate astea, avem aceleași comportamente în aceleași situații, ne comportăm ca și cum nu am învățat nimic din ceea ce a fost. De fapt, nu ca și cum, ci chiar nu învățăm, în cele mai multe cazuri, din lucrurile pe care le trăim.

Ne comportăm după un set de reguli, după norme sociale, dar și în cadrul lor, avem doar o gamă restrânsă de reacții. Ne ferim să arătăm ce simțim ori să ne exteriorizăm, pentru că ni s-ar putea spune nu mă așteptam la asta de la tine!

Nu învățăm să acționăm, în loc să pierdem timpul. Nu învățăm să spunem lucrurilor pe nume, în loc să aruncăm aluzii, care oricum sunt transparente. Nu învățăm să ne bucurăm de ceea ce avem, cerem tot mai mult. Nu învățăm să spunem nu, spunem vom vedea, deși știm că asta reprezintă o negație. În sfârșit, nu învățăm să fim noi înșine, ci suntem așa cum suntem pentru alții.

Deci, de ce se numesc atunci good old days? De ce nu se numesc doar old days?

Islanda renunţă la McDonald’s

Se pare că franciza McDonald’s a devenit presa scumpă pentru cei care o deţin în Islanda, astfel că cele trei restaurante care o deţin în capitală se vor închide.

La noi restaurantele de acest gen prosperă. Se construiesc mall-uri noi, apar tot mai multe KFC, McD şi altele. Că nu degeaba unul din 4 români are probleme cu greutatea.

Vânzătorul de ziare

Acum doi ani.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 35 de ani care are o grămadă de ziare pe braţ. Ziare locale, acoperite cu o pungă ca să nu le ploaie. Omul este îmbrăcat sărăcăcios, cu o pereche de pantofi sport rupţi (în ciuda frigului de afară), cu o pelerină de ploaie şi fără nimic pe cap. Vine încet spre maşini, să nu deranjeze. Zâmbeşte şi oferă ziare, plecând tot cu un zâmbet şi salutând lumea, chiar dacă nu cumpără. Chemat la o maşină aflată la vreo 15 metri distanţă, fuge încolo, atent să ajungă înainte de verde, pentru a mai vinde un ziar.

Azi dimineaţă.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 37 de ani, cu câteva ziare pe braţ, şi cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Ziarele sunt acoperite cu o foaie de cort decupată, iar omul are o umbrelă prinsă printr-un sistem de ghiozdanul din spate. Îmbrăcat cu o scurtă călduroasă, peste cu o pelerină de ploaie, omul este încălţat cu o pereche de bocanci şi poartă o căciulă pe cap. Vine înspre maşinile cunoscuţilor, lehamite, făcând semn acestora să lase geamul jos. Între timp strigă la un băiat de aproximativ 20 de ani să fie atent şi să meargă la toate maşinile. Zâmbeşte rar şi pare preocupat tot timpul, dar dacă cineva îl cheamă la maşină pentru ziare face semn că nu vine. Acum are subordonat.

Oamenii se schimbă. Foarte repede si mult de tot. Păcat că această schimbare însă nu este întotdeauna în bine. De fapt, este în bine, dar binele este o noţiune relativă. Bine pentru cine?

Icrele la supermarket

Am fost astăzi dupămasă la supermarket. Plin, ca de obicei, criza nu prea pare a-şi spune cuvântul. De fapt, nici nu există, este doar în imaginaţia unor oameni care nu vor să cheltuiască mult şi găsesc justificări

De prin mai-iunie urmăresc o chestie la Real. Pe raftul cu măslinele şi conservele de peşte sunt două casete de plastic în care sunt împachetate şi securizate două cutiuţe cu icre negre. Nu sunt mari, sunt mici de tot, costă în jur de 100 RON. Cutiile stăteau acolo, pline de praf, mişcate doar arareori (nu ştiu prea multe chestii de merchendising, dar ăia care aveau icrele astea în grijă, sigur nu îşi făceau punctajele şi planul/comisionul). Astăzi, aceleaşi două cutii, cu termen de expirare destul de apropiat. Am întrebat.o pe doamna de la raion dacă s-au vândut vreodată cutii din alea. Mi-a zâmbit şi a spus: nu merg aşa bine, dar se mai vând din când în când. Am întrebat apoi dacă cele două cutii prăfuite sunt de display şi dacă se vând altele, de undeva din depozit. Domnişoara s-a scuzat, a spus că are treabă şi a plecat să aranjeze nişte cutii de brânză.

O bucurie la supermarket este întotdeauna coada de la casă, unde cărucioarele devin arme. Un cărucior plasat strategic şi la timp în picior (gleznă ori genunchi, nu contează) face minuni în câştigarea unui loc în faţă.

Nu vrem să ştim

În rarele ocazii când apuc să mă uit la televizor şi chiar să văd ceva bun, îmi pun întrebarea de multe ori de ce unele subiecte care chiar merită atenţie şi sunt tratate cu atenţie la un anume moment cad în uitare, fără un rezultat anume ori fără vreo urmare. Inconsecvenţă? Sete de senzaţional atât de mare încât se uită rapid subiectul şi se trece la altul?
Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre anumite subiecte, sau să aflu rezultatul unor demersuri jurnalistice. în loc de asta văd Trădaţi în dragoste sau Fata lui tata…

Al meu, al nostru, al ei…

Cam ăstan e principiul după care funcţionează căsătoria, cel puţin aşa îmi spuneau cunoscuţii (căsătoriţi) înainte ca eu să fac pasul decisiv. Sigur, erau aceiaşi cunoscuţi care veneau acasă, puneau salariul (+fluturaşul) sau cardul la nevastă în palmă şi apoi se cereau afară să cumpere pâine, ca să le rămână rest bani de o bere. Sau de două. Iar ţigări luau cu împrumutul, ori pe caiet.

Nu am reuşit să înţeleg niciodată lucrul ăsta. Eram convins că este o deosebire clară între a fi responsabil, a fi chibzuit cu cheltuielile şi a fi, pe de altă parte, total dependent de soţie (sau de soţ, că şi invers sunt cazuri destule). Aparent, pentru unii, dependenţa de felul ăsta este un mod de viaţă normal.

Înghesuială cu castane

Nu cu castanele pe care le primeam peste cap când eram mici, ci cu acelea care se pot mânca. În Baia Mare se ţine de o vreme o chestie care se numeşte Sărbătoarea Castanelor. La fel ca orice lucru bine început şi cu intenţii bune, s-a stricat cu timpul şi în loc să fie din ce în ce mai bine organizată, sărbătoarea se transformă în raiul manelelor, al kitsch-ului şi al cocalarilor. Dacă la început erau mese cu bere şi vânzători de castane, ExpoFlora (pentru partea sensibilă a băimărenilor) şi cam atât, acum s-a ajuns la tarabe pe care se vinde orice, de la DVD-uri cu manele până la fluiere, bandane cu Guţa ori Adrian Minune sau alte rahaturi de genul ăsta.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia oamenilor pentru mulţime, înghesuială şi locuri inconfortabile. La ora serii, un bulevard pe care îl parcurgi în mod normal în 10 minte îl parcurgi de Sărbătoarea Castanelor într-o oră şi ceva. Aglomerat, toată lumea se freacă de toată lumea, cu toate astea lumea continuă să vină fix prin acelaşi loc. Am mai citit opinii care spuneau că e fain de Sărbătoarea Castanelor, e reprezentativă chestia pentru Baia Mare. Nu, mulţumesc. Nu e fain. Cocalarii cu banderole cu Guţă care se fofilează pe stradă cu gândul poate futem şi noi ceva astăzi, că ne lasă afară până după ora 10 sau ţiganii care organizează tombole cu câştig garantat (telefoane mobile uzate, fluiere de 1 leu sau abţibilduri de acum 2 ani) nu mă reprezintă. Şi nici nu reprezintă oraşul.

Concertele reuşeau să salveze în anii trecuţi ceva din faţa sărbătorii. Au venit Iris, Holograf, Ştefan Bănică JR, HiQ, Vama Veche, adică muzică pentru toţi şi pentru toate gusturile. Şi acestea au devenit însă din ce în ce mai slabe, mai puţin apreciate şi au fost chemaţi tot felul de papagali şi anonimi care pe bani puţini au prestat penibil.

Din ceea ce am citit prin ziare şi am auzit de la organizatori, nici anul ăsta nu va fi cu nimic diferit. Poate chiar mai rău, că e criză. Aşa că îmi permit să dau un sfat celor care intenţionează să vină la Sărbătoarea Castanelor Ţigănia cu Castane: mai bine nu!

Un Stat mai mare

Până acum câţiva ani, era moda scrisorilor adresate direct preşedintelui, în care se cerea fie butelie, fie un punct de pensie în plus, fie o mărire de salariu. Nu conta că nu preşedintele aproba toate astea, dar el era văzut ca şi statul, ca şi cel care putea să le facă, doar conduce România.

Acum se pare că moda s-a schimbat. Cine poate să ne scoată din criză? 29% dintre români cred că Uniunea ar putea rezolva criza, dar 24% dau o încredere mare şi guvernelor naţionale. Adică mai mulţi se uită spre UE decât acasă la ei. Guvernul e mai prost, politicienii nu fac nimic, nu-i bai, vine UE şi ne scoate din rahat. Dă Barosso nişte legi, mai bagă Becali un discurs şi gata, o să se repeadă nemţii să muncească la noi, o să vină peste noi modelul suedez şi o să ne fie bine. Iar noi nu va trebui decât să stăm cu gura deschisă, că para UE va pica.

Gratuit, dar pe bani

Articolul 7, alineatul 1 din capitolul I al Legii învăţământului precizează Invatamantul de stat este gratuit. Am încercat să îi spun asta vecinului meu M, a cărui fată a intrat în clasa I la o şcoală (nu neapărat foarte bună) din Baia Mare. Şcoala 3, că aşa se ştiu în oraş, nu cupă numele de scriitori, poeţi ori gânditori sau filozofi pe care au ales să le pună pe frontispiciu. Tot din banii părinţilor, dar aia e o altă treabă.

Vine deci M. pe la mine aseară şi îl întreb: a început fata şcoala? La care ăsta zice necăjit că mai bine nu o începeam* . Adică, în prima zi de şcoală, când în mod normal tanti învăţătoare îi adună pe elevi, se joacă puţin cu ei, povesteşte, încearcă să reducă şocul primei zile de clasa I, doamna învăţătoare a stat 30 de minute cu copiii, după care a băgat părinţii în şedinţă. Şedinţă tehnică, la fel ca la fotbal, în care se stabileşte planul de bătaie şi organizarea: Bănele, tu faci aia, Surdule, tu faci aia, Bicfalvi, tu stai jos că nu ştii fotbal. La fel şi aici, fiecărui părinte i s-au trasat sarcini. Iar sarcinile comune au fost:

- cumărarea de computer pentru doamna învăţătoare, să le ia lecţiile de pe internet la copii (că numai pe internet se găsesc lecţii pentru copiii din clasa I)

- cumpărarea de scaune pentru copiii din clasă (şcoala a aşteptat venirea fix a acestei promoţii pentru a-şi înnoi mobilierul)

- cumpărarea de manuale şi caiete tip (doar din cele recomandate şi alese de învăţătoare, care însă nu le dă cu discount, deşi se cumpără vreo 25 prin intermediul ei)

- zugrăvirea sălii de clasă

- fondul şcolii şi al clasei. Deşi astea nu sunt interzise prin lege, ele sune pe bază de contribuţie voluntară. Adică fiecare dă cât vrea, cât poata şi dacă vrea. dar nu, aici s-a stabilit un plafon şi gata. Nimeni nu dă mai puţin, ci fix cât trebuie.

Stau acum şi mă întreb ca prostul: ce e gratuit aici? Faptul că elevul trage apa la budă sau faptul că aleargă în curtea şcolii? Că în rest trebuie plătit tot la şcoala de stat, unde învăţământul este gratuit şi finanţat de la buget. De la bugetul părinţilor.

 

* chestia cu vorbitul la plural în cazul copiilor mici este mortală. Vine părintele şi spune: avem deja doi dinţişori sau am învăţat să umblăm. Eşti om în toată firea şi abia acum îţi cresc dinţii sau înveţi să umbli? Mă enervează la culme forma asta de răsfăţ cretin. Aşa că o tai, puţin ceremonios: aţi făcut caca în scutec?