Mă bucur

Mă bucur că votăm duminică. Bine, nu mă bucur neapărat că votăm, ci mă bucur că a venit ziua votului. Pentru că asta înseamnă că vom avea președinte și campanioa electorală se va termina. Nu am reușit niciodată să înțeleg oamenii care sunt capabili să susțină un punct de vedere care nu este al lor până la punctul de a-i da în cap celuilalt. Să lupți pentru o idee de-a ta (eventual cu finalitate practică) este un lucru, dar să îi dai în cap celui de lângă tine pentru că tu crezi că politicianul X a avut dreptate când a spus că Y nu-știu-cum… La fel ca la fotbal, nu mulți dintre cei care și-au cărat pumni în cap la Timișoara ori prin fundul satului X la lipit afișe pot să spună exact de ce o fac. Că țin cu unul, cu altul…dar de ce? Chiar cred că pe un politician (oricare) îl interesează de ei odată ce campania electorală se termină? Se treyește un politician gândind: oare ce pot face azi pentru Ionică, cel care a lipit afișe pentru mine în Cucuieții din Deal?

De asta îmi pare bine că votăm duminică. Pentru o vreme, cel puțin, oamenii vor redeveni reci, tâmpi, nepoliticoși, nepăsători, buni, atenți, megalomani, lăudăroși, mincinoși, dar nu vor fi homo politicus.

Expresii stupide

Există formule consacrate (şi stupide de altfel) care fac parte din vocabularul celor mai mulţi dintre noi. Expresii golite de înţeles şi care au devenit automatisme, dar pe care le folosim pentru că ne sunt mai la îndemână decât o frază elaborată.

Pe lângă stupidele întrebări de ce eşti rău şi  vrei să mă superi adresate de părinţi/bunici copiilor, mai sunt expresiile rămân dator  şi ai ajuns/sosit/venit.

Când îmi mulţumeşte cineva, aş prefera să o facă cu adevărat, adică prin mulţumesc şi variantele lui. Sau să mă trimită în pulă că nu i-am făcut treaba aşa cum a cerut-o. Ce poate însă să însemne rămân dator? Adică vrei să îmi mulţumeşti,d ar nu o faci? Vrei să îmi dai ceva, dar nu ştii ce? NU ţi-am cerut nimic. Vrei să faci ceva pentru mine şi nu ştii ce? Întreabă-mă ţi o sa îţi spun cunm te poţi revanşa. A spune rămân dator şi a plec este ca şi cum ai spune îţi dau un milion de dolari şi a pleca apoi. Adică o chestie care nu înseamnă nimic.

Dacă mă văd cu cineva, prefer să mă salute simplu, elaborat, nu contează cum. Dar nu vreau să mă întâmpine cu întrebarea ai venit? Care ar fi un răspuns bun la asta? NU. Ceea ce vezi este o iluzie.

Mi se pare extrem de amuzantă întrebarea de ce mă superi adresată copilului de 3 ani care face o tâmpenie. Şi mai amuzant ar fi dacă un copil ar da un răspuns într-o zi. Oare care ar fi răspunsul bun? Aşa vreau eu. La fel de amuzantă este întrebarea vrei să te bat? în continuarea ăleia cu supăratul. Oare care copil ar spune: te supăr pentru că îmi doresc neapărat să mă baţi.

Știi că…

Ai nevoie de ei şi ştii că nu poţi avansa fără intervenţia şi ajutorul lor. Ştii că trebuie să le dai bani şi că îi iau, având impresia că îţi fac un serviciu pro bono şi comportându-se ca atare. Ştii că niciodată ziua de 23, ora 14 (când ai stabilit întâlnirea) nu va fi ziua de 23, ora 14, ci va fi, în cel mai bun caz, următoarea zi, tocmai când ai de terminat un proiect şi nu poţi nici măcar să pui mâna pe telefon. Ştii că întotdeauna mai intervine ceva: a, ceva mic, se poate rezolva. Vă mai trebuie XXlei şi în 472 de zile e gata! E gata aşa repede pentru că pun eu o vorbă bună, am pile!! Ştii că vei fi tratat cu superioritate, se va râde de neştiinţa ta şi ţi se va zice lasă că ştim noi, nu e prima dată! În sfârşit, după ce termini, îţi spui că niciodată nu vei mai avea de-a face cu ei. Şi totuşi nu ai o altă soluţie pentru următoarele operaţiuni de acest fel.

Ştii că este vorba de mesereaşul român, de omul care le știe pe toate, îți obține orice aviz, aprobare sau permis, îți pune faianța, gresia, parchetul și trage și glet și zugrăvealăîn același timp în care instalează caloriferele. Este vorba de oamenii care se pricep la toate și care din 3 vorbe îți arată că școlile sunt un rahat, că școala vieții contează. E vorba de acei oameni care te iau cu tu, pentru că se află pe același plan cu tine (dacă nu chiar mai sus).Și, în sfârșit, e vorba de acei oameni la care apelezi vrând-nevrând.

 

Generozitatea de Crăciun

Întâmplarea a făcut să petrec ieri un total de vreo 5 ore în mașină. Ascultând (o vreme) posturile de radio, am fost asaltat la fiecare 15 minute de o cerere de donație sau de un apel la generozitate. Stăteam și mă întrebam ca prostul de ce nu este Crăciun în fiecare zi? Atunci am fi cu siguranță mai generoși și mai buni. Am fi cu toții cuprinși de spiritul Crăciunului.  Asta cu spiritul Crăciunului este un clișeu nasol de tot. Spiritul Crăciunului e cel care ne face mai buni sau mai generoși? Faptul că se apropie o sărbătoare care pentru majoritatea înseamnă îmbuibare, beție și leneveală ne face să fim mai generoși și mai buni?

Am fost în Debrece în week-end-ul acesta. Mall-urile și magazinele mari erau deja pregătite de Crăciun. Decorațiuni, brazi, globuri. Și cu toate astea oamenii nu erau mai generoși. Și nici mai buni.

Vin imediat

E ora 9.30. Mă uit la ceas impacientat, trebuia să ajungă de 15 minute deja. Vine pe jos, deci nu poate da vina pe trafic. Și apoi, traficul în Baia Mare e destul de lejer. Îmi spusese că a ieșit din casă la timp, iar distanța nu e mare. Sun, dar primesc ocupat. Și apoi un mesaj: ajung imediat. Bun, m-am gândit, omul e deja în întârziere, iar acum îmi dă SMS că vine imediat. Deci pot să fac altceva, liniștit, timp de vreo 15 minute încă. Pentru că imediat la români nu înseamnă în momentul imediat următor, ci înseamnă când pot, când vreau sau chiar mă doare în p**ă de tine, dar nu pot să o spun direct. Așa că te ajut imediat.

Punctualitatea înseamnă respect. Iar lipsa de punctualitate înseamnă lipsă de respect. Nu însă și la români. La noi înseamnă că avem altceva de făcut, mai important decât să ne ținem o promisiune pe care am făcut-o. Amicul cu care trebuia să mă întâlnesc a apărut într-un final. Nu pățise nimic, doar că se oprise în drum la un prieten să lase niște DVD-uri și se luase în povești cu el. Era urgent? Nu. Doar că era în drum. Și oricum știa că îl voi aștepta.

Una din chestiile pe care le explicam, ca și diferență culturală, britanicilor care urmau să lucreze cu noi era faptul că o parte a românilor nu consideră impolitețe o întârziere de 10 minute și, ca urmare, nu se simt obligați să ofere vreo scuză sau vreo explicație.

Chestia cu starurile se lasă așteptate  mă duce la concluzia că românii sunt toți staruri.

Good old days

De ce regretă lumea zilele trecute, perioada în care era mai bine sau se simțea mai bine? Dacă s-ar întoarce în acea perioadă (presupunând că ar fi posibil), oare s-ar simți cu mult mai bine decât prima dată? S-ar simți mai bine știind ce va urma sau știind cum se vor desfășura evenimentele?

Regretăm greșelile făcute, știm că timpul nu se va mai întoarce și, cu toate astea, avem aceleași comportamente în aceleași situații, ne comportăm ca și cum nu am învățat nimic din ceea ce a fost. De fapt, nu ca și cum, ci chiar nu învățăm, în cele mai multe cazuri, din lucrurile pe care le trăim.

Ne comportăm după un set de reguli, după norme sociale, dar și în cadrul lor, avem doar o gamă restrânsă de reacții. Ne ferim să arătăm ce simțim ori să ne exteriorizăm, pentru că ni s-ar putea spune nu mă așteptam la asta de la tine!

Nu învățăm să acționăm, în loc să pierdem timpul. Nu învățăm să spunem lucrurilor pe nume, în loc să aruncăm aluzii, care oricum sunt transparente. Nu învățăm să ne bucurăm de ceea ce avem, cerem tot mai mult. Nu învățăm să spunem nu, spunem vom vedea, deși știm că asta reprezintă o negație. În sfârșit, nu învățăm să fim noi înșine, ci suntem așa cum suntem pentru alții.

Deci, de ce se numesc atunci good old days? De ce nu se numesc doar old days?

Islanda renunţă la McDonald’s

Se pare că franciza McDonald’s a devenit presa scumpă pentru cei care o deţin în Islanda, astfel că cele trei restaurante care o deţin în capitală se vor închide.

La noi restaurantele de acest gen prosperă. Se construiesc mall-uri noi, apar tot mai multe KFC, McD şi altele. Că nu degeaba unul din 4 români are probleme cu greutatea.

Vânzătorul de ziare

Acum doi ani.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 35 de ani care are o grămadă de ziare pe braţ. Ziare locale, acoperite cu o pungă ca să nu le ploaie. Omul este îmbrăcat sărăcăcios, cu o pereche de pantofi sport rupţi (în ciuda frigului de afară), cu o pelerină de ploaie şi fără nimic pe cap. Vine încet spre maşini, să nu deranjeze. Zâmbeşte şi oferă ziare, plecând tot cu un zâmbet şi salutând lumea, chiar dacă nu cumpără. Chemat la o maşină aflată la vreo 15 metri distanţă, fuge încolo, atent să ajungă înainte de verde, pentru a mai vinde un ziar.

Azi dimineaţă.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 37 de ani, cu câteva ziare pe braţ, şi cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Ziarele sunt acoperite cu o foaie de cort decupată, iar omul are o umbrelă prinsă printr-un sistem de ghiozdanul din spate. Îmbrăcat cu o scurtă călduroasă, peste cu o pelerină de ploaie, omul este încălţat cu o pereche de bocanci şi poartă o căciulă pe cap. Vine înspre maşinile cunoscuţilor, lehamite, făcând semn acestora să lase geamul jos. Între timp strigă la un băiat de aproximativ 20 de ani să fie atent şi să meargă la toate maşinile. Zâmbeşte rar şi pare preocupat tot timpul, dar dacă cineva îl cheamă la maşină pentru ziare face semn că nu vine. Acum are subordonat.

Oamenii se schimbă. Foarte repede si mult de tot. Păcat că această schimbare însă nu este întotdeauna în bine. De fapt, este în bine, dar binele este o noţiune relativă. Bine pentru cine?

Icrele la supermarket

Am fost astăzi dupămasă la supermarket. Plin, ca de obicei, criza nu prea pare a-şi spune cuvântul. De fapt, nici nu există, este doar în imaginaţia unor oameni care nu vor să cheltuiască mult şi găsesc justificări

De prin mai-iunie urmăresc o chestie la Real. Pe raftul cu măslinele şi conservele de peşte sunt două casete de plastic în care sunt împachetate şi securizate două cutiuţe cu icre negre. Nu sunt mari, sunt mici de tot, costă în jur de 100 RON. Cutiile stăteau acolo, pline de praf, mişcate doar arareori (nu ştiu prea multe chestii de merchendising, dar ăia care aveau icrele astea în grijă, sigur nu îşi făceau punctajele şi planul/comisionul). Astăzi, aceleaşi două cutii, cu termen de expirare destul de apropiat. Am întrebat.o pe doamna de la raion dacă s-au vândut vreodată cutii din alea. Mi-a zâmbit şi a spus: nu merg aşa bine, dar se mai vând din când în când. Am întrebat apoi dacă cele două cutii prăfuite sunt de display şi dacă se vând altele, de undeva din depozit. Domnişoara s-a scuzat, a spus că are treabă şi a plecat să aranjeze nişte cutii de brânză.

O bucurie la supermarket este întotdeauna coada de la casă, unde cărucioarele devin arme. Un cărucior plasat strategic şi la timp în picior (gleznă ori genunchi, nu contează) face minuni în câştigarea unui loc în faţă.

Nu vrem să ştim

În rarele ocazii când apuc să mă uit la televizor şi chiar să văd ceva bun, îmi pun întrebarea de multe ori de ce unele subiecte care chiar merită atenţie şi sunt tratate cu atenţie la un anume moment cad în uitare, fără un rezultat anume ori fără vreo urmare. Inconsecvenţă? Sete de senzaţional atât de mare încât se uită rapid subiectul şi se trece la altul?
Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre anumite subiecte, sau să aflu rezultatul unor demersuri jurnalistice. în loc de asta văd Trădaţi în dragoste sau Fata lui tata…