Superman/Batman: public enemies

M-am bucurat când am auzit că a apărut filmul acesta de animaţie, parcă e un “return to innocence” faţă de Ice Age-uri şi alte filme de acelaşi gen, parcă mă simt mult mai familiarizat cu personaje de genul acesta (cine avea în jur de 9-10 ani pe la 1989 poate îşi aduce aminte de desenele cu Batman şi Superman – episoade şi serii vechi – difuzate de RTL sâmbăta dimineaţa de la 9). Aşa că m-am uitat la film cu acest bagaj în minte.

Destul de scurt (o oră şi vreo 5 minute, din care 5 minte sunt genericele), filmul mi-a plăcut, deşi Superman şi Batman, care sunt aliaţi aici (şi prieteni buni) sunt ca Rocky Balboa: iau bătaie 2/3 din film, iar la sfârşit rezolvă situaţia. Ceea ce nu mi-am dat seama e ce a făcut Robin că a fost “schimbat” de Batman cu Superman. Oricum, afacerea a fost bună, că Superman îl scoate din rahat pe liliac de câteva ori.

Şi încă o chestie: după ce Superman luptă împotriva lui lex Luthor timp de vreo 3 episoade, după ce Lex stă în închisoare o vreme, oamenii îl aleg de preşedinte. Get the hint, people, he is evil!

Al meu, al nostru, al ei…

Cam ăstan e principiul după care funcţionează căsătoria, cel puţin aşa îmi spuneau cunoscuţii (căsătoriţi) înainte ca eu să fac pasul decisiv. Sigur, erau aceiaşi cunoscuţi care veneau acasă, puneau salariul (+fluturaşul) sau cardul la nevastă în palmă şi apoi se cereau afară să cumpere pâine, ca să le rămână rest bani de o bere. Sau de două. Iar ţigări luau cu împrumutul, ori pe caiet.

Nu am reuşit să înţeleg niciodată lucrul ăsta. Eram convins că este o deosebire clară între a fi responsabil, a fi chibzuit cu cheltuielile şi a fi, pe de altă parte, total dependent de soţie (sau de soţ, că şi invers sunt cazuri destule). Aparent, pentru unii, dependenţa de felul ăsta este un mod de viaţă normal.

Înghesuială cu castane

Nu cu castanele pe care le primeam peste cap când eram mici, ci cu acelea care se pot mânca. În Baia Mare se ţine de o vreme o chestie care se numeşte Sărbătoarea Castanelor. La fel ca orice lucru bine început şi cu intenţii bune, s-a stricat cu timpul şi în loc să fie din ce în ce mai bine organizată, sărbătoarea se transformă în raiul manelelor, al kitsch-ului şi al cocalarilor. Dacă la început erau mese cu bere şi vânzători de castane, ExpoFlora (pentru partea sensibilă a băimărenilor) şi cam atât, acum s-a ajuns la tarabe pe care se vinde orice, de la DVD-uri cu manele până la fluiere, bandane cu Guţa ori Adrian Minune sau alte rahaturi de genul ăsta.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia oamenilor pentru mulţime, înghesuială şi locuri inconfortabile. La ora serii, un bulevard pe care îl parcurgi în mod normal în 10 minte îl parcurgi de Sărbătoarea Castanelor într-o oră şi ceva. Aglomerat, toată lumea se freacă de toată lumea, cu toate astea lumea continuă să vină fix prin acelaşi loc. Am mai citit opinii care spuneau că e fain de Sărbătoarea Castanelor, e reprezentativă chestia pentru Baia Mare. Nu, mulţumesc. Nu e fain. Cocalarii cu banderole cu Guţă care se fofilează pe stradă cu gândul poate futem şi noi ceva astăzi, că ne lasă afară până după ora 10 sau ţiganii care organizează tombole cu câştig garantat (telefoane mobile uzate, fluiere de 1 leu sau abţibilduri de acum 2 ani) nu mă reprezintă. Şi nici nu reprezintă oraşul.

Concertele reuşeau să salveze în anii trecuţi ceva din faţa sărbătorii. Au venit Iris, Holograf, Ştefan Bănică JR, HiQ, Vama Veche, adică muzică pentru toţi şi pentru toate gusturile. Şi acestea au devenit însă din ce în ce mai slabe, mai puţin apreciate şi au fost chemaţi tot felul de papagali şi anonimi care pe bani puţini au prestat penibil.

Din ceea ce am citit prin ziare şi am auzit de la organizatori, nici anul ăsta nu va fi cu nimic diferit. Poate chiar mai rău, că e criză. Aşa că îmi permit să dau un sfat celor care intenţionează să vină la Sărbătoarea Castanelor Ţigănia cu Castane: mai bine nu!

Saturday Movies

Pentru că o răceală rebelă mă îine în casă, m-am uitat la două filme sâmbătă seara. Unul din ele a fost The final destination. Am văzut celelalte părţi şi de fiecare dată am sperat că vor veni cu altceva faţă de reţeta demult fumată a morţilor într-o anumită ordine. În afară de moduri inovatoare (complet stupide şi nerealiste, de altfel, dar e film, nu poţi cere realism) de a muri, nimic nou. Un grup scapă de la moarte datorită unei premoniţii, apoi moartea îi caută şi îi ia pe fiecare.

Celălalt film a fost 12 rounds, cu John Cenna. Deşi previzibilă desfăşurarea acţiunii de pe la jumătate încolo, a fost mai bun decât Final Destination. Răzbunarea unui traficant de arme şi droguri îl face pe eroul principal să treacă prin 12 încercări (12 rounds) în încercarea de a-şi menţine în viaţă iubita răpită. La un moment dat filmul semăna cu Die Hard 3, doar că în loc de Bruce Willis era Cenna, care îi salvează aproape pe toţi (mai moare câte unul).

All in all, cele două filme au fost alegeri semi-inspirate, fapt pentru care o carte mi s-a părut apoi o alegere foarte bună.

Un Stat mai mare

Până acum câţiva ani, era moda scrisorilor adresate direct preşedintelui, în care se cerea fie butelie, fie un punct de pensie în plus, fie o mărire de salariu. Nu conta că nu preşedintele aproba toate astea, dar el era văzut ca şi statul, ca şi cel care putea să le facă, doar conduce România.

Acum se pare că moda s-a schimbat. Cine poate să ne scoată din criză? 29% dintre români cred că Uniunea ar putea rezolva criza, dar 24% dau o încredere mare şi guvernelor naţionale. Adică mai mulţi se uită spre UE decât acasă la ei. Guvernul e mai prost, politicienii nu fac nimic, nu-i bai, vine UE şi ne scoate din rahat. Dă Barosso nişte legi, mai bagă Becali un discurs şi gata, o să se repeadă nemţii să muncească la noi, o să vină peste noi modelul suedez şi o să ne fie bine. Iar noi nu va trebui decât să stăm cu gura deschisă, că para UE va pica.

Reclame

De ce există reclame la detergent? Cred că sunt cele mai enervante şi fără rost. ca şi cele la tampoane, de altfel. Şi tampoanele, şi detergentul, sunt chestii de bun simţ, pe care oricine le folosesşte (cred) fără a trebui să afle din reclame cum se întrebuinţează sau ce calităţi au. Cine crede cu adevărat că o femeie abia aşteaptă să îi vină acasă soţul şi copiii, murdari ca porcii, doar pentru ca ea să aibă prilejul să folosească noul detergent cu bule colorate de la care chiloţii se fac moi şi tricourile miros a flori de câmp? Eu când veneam acasă murdar, primeam o morală bună de la maică-mea. Deh, o fi fost ea mai comunistă, niciodată nu m-a pupat, nu mi-a spus că murdărirea este bună şi că sunt un ştrengar neastămpărat. Vreau şi eu o familie model, ca cea din reclamele la detergent. Numai că nu vreau să vină la noi soacră-mea, care în loc de cadouri scoate din valiză un Ace, înălbitor super-extra-mega. Că o trimit acasă urgent. Cu tot cu Ace.

Gratuit, dar pe bani

Articolul 7, alineatul 1 din capitolul I al Legii învăţământului precizează Invatamantul de stat este gratuit. Am încercat să îi spun asta vecinului meu M, a cărui fată a intrat în clasa I la o şcoală (nu neapărat foarte bună) din Baia Mare. Şcoala 3, că aşa se ştiu în oraş, nu cupă numele de scriitori, poeţi ori gânditori sau filozofi pe care au ales să le pună pe frontispiciu. Tot din banii părinţilor, dar aia e o altă treabă.

Vine deci M. pe la mine aseară şi îl întreb: a început fata şcoala? La care ăsta zice necăjit că mai bine nu o începeam* . Adică, în prima zi de şcoală, când în mod normal tanti învăţătoare îi adună pe elevi, se joacă puţin cu ei, povesteşte, încearcă să reducă şocul primei zile de clasa I, doamna învăţătoare a stat 30 de minute cu copiii, după care a băgat părinţii în şedinţă. Şedinţă tehnică, la fel ca la fotbal, în care se stabileşte planul de bătaie şi organizarea: Bănele, tu faci aia, Surdule, tu faci aia, Bicfalvi, tu stai jos că nu ştii fotbal. La fel şi aici, fiecărui părinte i s-au trasat sarcini. Iar sarcinile comune au fost:

- cumărarea de computer pentru doamna învăţătoare, să le ia lecţiile de pe internet la copii (că numai pe internet se găsesc lecţii pentru copiii din clasa I)

- cumpărarea de scaune pentru copiii din clasă (şcoala a aşteptat venirea fix a acestei promoţii pentru a-şi înnoi mobilierul)

- cumpărarea de manuale şi caiete tip (doar din cele recomandate şi alese de învăţătoare, care însă nu le dă cu discount, deşi se cumpără vreo 25 prin intermediul ei)

- zugrăvirea sălii de clasă

- fondul şcolii şi al clasei. Deşi astea nu sunt interzise prin lege, ele sune pe bază de contribuţie voluntară. Adică fiecare dă cât vrea, cât poata şi dacă vrea. dar nu, aici s-a stabilit un plafon şi gata. Nimeni nu dă mai puţin, ci fix cât trebuie.

Stau acum şi mă întreb ca prostul: ce e gratuit aici? Faptul că elevul trage apa la budă sau faptul că aleargă în curtea şcolii? Că în rest trebuie plătit tot la şcoala de stat, unde învăţământul este gratuit şi finanţat de la buget. De la bugetul părinţilor.

 

* chestia cu vorbitul la plural în cazul copiilor mici este mortală. Vine părintele şi spune: avem deja doi dinţişori sau am învăţat să umblăm. Eşti om în toată firea şi abia acum îţi cresc dinţii sau înveţi să umbli? Mă enervează la culme forma asta de răsfăţ cretin. Aşa că o tai, puţin ceremonios: aţi făcut caca în scutec?

Planificare

Cât ai avut venit lunar? 100k de dolari, şi acum dormi pe stradă? Cam asta se zicea ieri într-un documentar un broker de pe Wall Street (documentar difuzat de Antena 3, mi se pare). Aha, mi-am spus, nu doar românii sunt proşti. Adică cum, să ai 100.000 de dolari venit pe lună (sigur că din ăştia or mai scădea nişte impozite) şi să nu fii în stare să pui un ban la o parte ori să prevezi că odată dai cu curu’ de pământ?

Înţeleg că românii, în majoritate, nu economisesc pentru că nu prea au de unde, iar cei care ar avea de unde preferă să îşi ia maşină de două ori mai mare şi mai puternică decât a vecinului (pe rate ori leasing, evident), după care se scarpină după bani de CASCO şi la sfârşitul lunii le ajung banii, dar nu mai pun nimic la o parte. Dar mă gândeam că cineva care creşte şi este educat într-o cultură de piaţă, unde nesiguranţa jobului şi nevoia unei rezerve de bani sunt maxime, s-ar gândi şi la aşa ceva. Well…

Uitasem

Aproape că uitasem cât de bine pică un grătar sau un gulaş la ceaun după o partidă de badminton ori după un capitol de carte citit în aer liber. Aproape că uitasem că trebuie un păhărel de pălincă înainte de a aprinde focul la grătar, că fără pălincă te chinui mai mult

Toate mi le-am reamintit în week-end-ul acesta. Probabil că ultimul cu vreme bună (caldă) din toamna asta.

În chirie

Din întâmplare, ştiu destule lucruri despre chirii, despre cum sunt date şi cum funcţionează sistemul chiriilor pe la noi. Şi din experienţă proprie, şi din surse sigure. În primul rând proprietarul român este un “moşier”, îşi bagă piciorul în drepturile tale ca şi chiriaş. Vii acasa, găseşti lucruri puţin schimbate în apartament. Ba masa mutată în alt loc, ba o carte pusă în altă parte…după ce te scarpini în cap şi te gândeşti dacă ai fost pulbere de beat aseară şi nu mai ştii ce ai făcut, îţi aminteşti că stai în chirie şi suni proprietarul. Care spune că a trecut pe acolo să vadă cum e apartamentul. Dacă mi-o puneam cu trei gagici de 18 ani, ce făcea? Se înscria şi el? Dădea o labă rapidă?Plătesc pentru apartament, am dreptul să fac ce vreau în el. În limitele legii, desigur.

Mai sunt apoi proprietarii care fac scandal pentru neplata chiriei, chiar dacă termenul de plată nu a expirat încă. A, trebuie să plăteşti în 25? Dă-mi acum banii, chiar dacă e numai 18. Nu-i ai? Păi ce-i asta, vezi că te dau afară! Şi clientul, care plăteşte un serviciu trebuie să stea capră şi să o ia pe la spate, pentru că, de obicei, proprietarii nu fac contracte. Că deh, e mai scump cu contract şi mai mult de umblat, de declarat venitul, etc. Iar statul e lacom, deci îl futem. Dar pe spatele clientului.

Era vorba de o lege a chiriilor. Care să protejeze chiriaşul şi proprietarul (care ia uneori ţeapă şi el). Oare ce s-a ales de ea?

 

* Nu stau în chirie