Comunicare

Nu, e chiar OK, nu mă deranjează spune fata către cealaltă domnişoară, şi apoi îi zâmbeşte. După care se întoarce către mine şi explodează: Bine că numai mie îmi cere chestia asta. Alta nu este aici să facă treaba asta?!.
O întreb dacă domnişoara îi este şefă. Nu, îi este colegă şi pe deasupra şi prietenă. Nu am reuşit să îmi dau seama dacă îi este “prietenă de birou*” sau doar “prietenă**”.
Oricum ar fi, diplomaţia merge până la un anume punct. Adică până la punctul în care trebuie să îţi dai seama că poţi spune NU şi poţi să te exprimi fără ocolişuri. Mai ales cu anumite persoane, pe care le consideri a fi prietene și care nu ar trebui să se supere pentru așa ceva. Sau dacă se supără, ar trebui să le treacă.

*prin prietenă de birou înțeleg persoana cu care ies la cafea, cu care discut anumite chestii din birou, cu care ies în pauza de masă. De asemenea, înțeleg persoana în fața căreia nu îl vorbesc pe șef de rău.
**prin prietenă înțeleg persoana cu care se poate vorbi orice. Și oricând.

Nuntă

După cum spuneam şi aici, urăsc nunţile. Nu pentru ceea ce reprezintă în sine, adică sărbătorim faptul că un bărbat se va trezi -teoretic – lângă aceeaşi femeie pentru tot restul vieţii, (sau asta se sărbătorește la petrecerea burlacilor? Anyway…) ci pentru ce au ajuns în ziua de azi. Trebuie să te duci pregătit psihic la o nuntă dacă vrei să reziști cât de cât și să nu pleci în 5 minute.
Începem cu muzica, care de cele mai multe ori este o alternanță între suicide soundtracks (Floare mândră, trandafir ori Pușca și cureaua lată) și manele/etno pop+Aurel Tămaș – pe ăsta nu știu unde să îl încadrez, melodiile lui sunt mai proaste decât celelalte categorii.
După ce alungi gândul sinuciderii, ca să nu faci mizerie pe jos ori să strici buna dispoziție a mirilor, urmează furatul miresii. Aici se pune problema: dacă s-a dus cu ei, să o păstreze. Eu nu mai plătesc să o aduc înapoi. Însă cu toții plătesc să o aducă înapoi.
Distracția maximă începe pe la 2 sau 3, când băutorii de cursă lungă au ca argument numai tonul ridicat (cu cât strigă mai tare, cu atât mai multă dreptate au) și încep să își descheie cămașa, transpirată deja de la căldură, plutind pe la mese și jurând prietenie veșnică celor pe care abia acolo i-au cunoscut.
Abia aștept să mă duc.