Oferte speciale

Comerţul comunist ne-a obişnuit cu modul simplu de a face cumparaturi: îţi trebuie, iei (dacă găseşti), nu îţi trebuie, iei (că nu ştii dacă mai găseşti). În principiu suntem obişnuiţi să cumpărăm. Se pare că old habits die hard (fără Bruce Willis) sau că you cannot teach an old dog new tricks. Adică e greu de scăpat de obiceiurile vechi. Cum altfel se explică faptul că orice pliant cu ofertă specială atrage o groază de clienţi, că oro de câte ori apare afişul cu promoţie în vitrină, oamenii se îngrămădesc. Un pantof la preţ întreg, al doilea la 1/2. Omului nu-i mai trebuie a doua pereche, la 1/2 din preţ, dar o ia, aşa, să fie, că e ofertă. 15% reducere la o plasmă dacă vii cu TV-ul vechi. Ăla mai merge, nu e unul cu lămpi, dar îl dai şi mai dai şi bani, doar că e ofertă specială.

La Orange este acum o ofertă la Blackberry (49 de euro si abonament de 12 euro pe 24 de luni). Nu iese tocmai ieftin per total. Am un prieten care a apărut triumfător cu BB-ul. L-am întrebat de ce i-a trebuit, şi mi-a spus că era la ofertă şi că era ieftin. Nu are nevoie de el, stă la birou în Baia Mare toată ziua, are net la birou, are acasă, rar pleacă în delegaţii. Chiar şi dacă pierde un email, poate supravieţui. Dar nu, era la ofertă. Şi a trebuit cumpărat. Fiindu-mi prieten, mi-am permis să-i spun că e imbecil. Tot ca prieten, mi-a spus că ştie, dar că acum e un imbecil cu blackberry. Adică, un imbecil cu email. Push-email.

Test

Cât de români suntem? Am primit pe email testul acesta. Nu am curajul să îl fac

Sunete telefon

Ştiu că fiecare îşi personalizează telefonul aşa cum vrea, începând de la wallpaper şi teme până la sonerii. E funny să pui o sonerie de genul Pula mea de telefon!, luată de la Unguru Bulan, într-o seară de beţie, cu prietenii. Mai nasol e atunci când uiţi soneria setată şi eşti într-o şedinţă, fără a avea telefonul pe silent.

Am auzit oameni serioşi care aveau tot felul de guiţături, plânsete de copil, texte şi bucăţi de muzică setate ca şi ringtone. Cât de bun e sunetul de Nokia (ăla default). Şi aproape nimeni nu-l are, că toţi îl schimbă.

La bancă II

Am intrat astăzi în BCR şi a trebuit să lichidez un card vechi (de care uitasem demult), lucru care m-a dus la etajul unde sunt şi consilierii de credite. La un moment dat, aveam impresia că nimerisem la pauza de masă. Ghişee închise, angajaţi care vorbeau între ei şi care nu aveau clienţi, computere oprite…Mă uit la ceas, nici vorbă de pauza de masă. Era programd e lucru.

Încerc să lichidez cardul, ăştia mă ţin vreo 30 de minute de vorbă, încercând să îmi explice avantajele unui card de credit, apoi ale unui împrumut pe termen lung,a poi ale unei asigurări. Fără nici un succes însă.

Ehe, departe sunt vremurile astea!

Spoiala

Ca şi profesor, mi-am dorit întotdeauna să am studenţi cu care să pot purta un dialog constructiv. E plictisitor să vorbeşti de unul singur. Ceea ce nu mi-am dorit a fost să am studenţi care au impresia că ştiu totul, cunosc totul şi au o părere despre orice, bazându-se pe o chestie pe care au auzit-o sau au citit-o dintr-o sursă îndoielnică. Observ că din ce în ce mai multă lume, nu numai studenţi, se bazează pe wikipedia, pe documentarele de la Discovery şi atât. Pe Wikipedia oricine poate scrie orice, pe Discovery arată un reportaj de o oră despre un subiect. După asta, ştim tot. Multă lume devine expertă în teoriile conspiraţioniste, în cercetarea spaţială şi în istorie. Mă întreb oare câte persoane cu o spoială de cultură generală ar lua de bună informaţia că al doilea război mondial s-a iscat din cauza unei afaceri de spionaj în care erau implicaţi nepotul lui Hitler, pe nume Jurgen şi o agentă poloneză, care au avut un copil şi care nu era arian. Probabil că dacă ar apărea pe Wiki, informaţia ar fi luată de bună. Că doar e pe internet.

Pe de altă parte, e un lucru ştiut că românul se pricepe la toate. Şi ştie tot, el nu are nevoie să înveţe nimic, el nu trebuie să primească sfaturi. Iar dacă tot le primeşte, se uită de sus la cel care le dă, că ăla e prost, îşi răceşte gura degeaba.

Open Season 2

Parcă mai bun decât prima parte, filmul se concentrează pe Mr. Weenie, care este mortal cu accentul lui german. Faza mea favorită:

Faliment

O soluţie pentru cei care nu îţi pot plăti ratele/creditele restante. Declararea falimentului personal.Trebuie o lege pentru asta.

Vreţi să vorbim?

O întrebare logică, dacă ne uităm la TV şi observăm că 80% dintre talk show-uri şi dintre interviuri sunt de fapt monologuri, unde părerea celuilalt nu contează. Ce dialog, ce opinii? Nimic, eu am dreptate. Aici există câteva tipologii:

1. Ai dreptate dacă strigi mai tare. Gigi Becali excelează în acest domeniu. Repeţi cuvintele, strigi mai tare decât cel de lângă tine. Îl faci eventual hahaleră, comunist şi homosexual şi ai succesul garantat. Nu contează că cel din faţa ta are un masterat la Paris (uneori chiar nu contează dar de multe ori ăla e mai deştept ca Becali) sau că te bagă în buzunar prin cultura generală.

2. Ai dreptate dacă vorbeşti repede şi îl ameţeşti pe cel de lângă tine cu date istorice învălmăşite, cu citate din clasici şi cu epitete bine plasate, din când în când. Corneliu Vadim Tudor e cel mai tare pe felia asta. Se apucă să spună ce a zis Bonaparte, apoi te face comunist, alcoolic (foarte important) şi termină cu un citat din Kant. Astea toate atunci când se vorbeşte despre un accident din Drumul Taberei.

3. Ai dreptate dacă îl înjuri direct pe celălalt (Giovanni Becali). Sau dacă îi arunci un pahar de apă în faţă (ceva politician gras, nu ştiu numele).

4. Nu în ultimul rând, ai dreptate dacă te legi de celălalt ca persoană. Nu ataci opiniile, ci vorbitorul. Eşti prost pentru că te bâlbâi. Nu contează că ai un defect de vorbire, şi atât. Eşti prost. Eşti prost pentru că eşti negru. Sau pentru că eşti slab. Sau prea gras. Sau pentru că eşti de la PD. Sau de PSD. Sau pentru că scrii pe blog despre un post TV. Sau eşti prost pentru că eşti, pur şi simplu.

Citesc

În facultate, aveam o profesoară care ne spunea adesea să citim cât mai mult, să profităm de timpul liber pe care îl avem şi să încercăm să citim şi cărţi din afara bibliografiei, că după aceea nu vom mai avea timp. Right, mă gândeam eu, după facultate nu voi avea timp. Ce dracu voi avea de făcut? Sigur, munca nu o socoteam pe atunci ca fiind ceva de făcut.

Constat însă că profesoara avea dreptate şi că oamenii au tot mai puţin timp să citească. Îi invidiez pe cei care reuşesc să şi-l facă, să se desprindă de cotidian şi să citească ceva care nu intră neapărat în sfera lor de preocupări (de exemplu, un psiholog să citească beletristică). Aud multă lume că nu citeşte pentru că sunt scumpe cărţile. Oare câţi au citit deja tot ce au în bibliotecă sau câţi au fost să îţi facă abonament la o bibliotecă centrală sau judeţeană? Nu mai vorbesc de împrumuturi de la prieteni ori de cumpărarea second hand din anticariate. Cred că un mare rol îla re comoditatea. Venim de la serviciu, ne uităm la un film, deschidem computerul pentru a citi un ziar ori un blog – toate sunt acţiuni familiare, care, din păcate, ne răpesc din timpul lecturii.

Sigur, decât să citesc memoriile lui Irinel Columbeanu ori cartea Laurei Andreşan, prefer un film bun…

YM Status

Of, engleza asta…