Avem o ţară. Cum ne batem joc de ea?

Avem o ţară. România: Sau Rromânia, după cum îi spune Arhi. Cum ne batem joc de ea? Aşa, trimiţând două panarame cu pretenţii de cântăreţe în America. Sau dându-ne cu stângul în dreptul atunci când aveam mai mare nevoie să ne mobilizăm, atunci când lumea era cu ochii pe noi şi am reuşit în sfârşit să captăm atenţia pe care o cerusem de atâta vreme. Jucând penibil un meci pe care trebuia şi puteam sa îl câştigăm. Sau se poate şi în felul ăsta, oferind o muie clientului de pe urma căruia trăieşti.

Sigur, pe plan politic sodomizăm ţara cu aproape orice ocazie: votând într-un anume fel în capitală (şi se ştie că peştele de la cap se împute…), făcând pe cavalerul fără prihană şi fără pată al politicii, demascând abuzurile şi regimul preferenţial al colegilor tăi, în timp ce te scalzi în aceleaşi zoaie scârboase sau oferind credit unui naţionalist extremist care era cât pe ce să ajungă preşedinte in 2000.

Ne batem joc de ţară…tocmai mi-a venit în minte o chestie. Ţara este ceva abstract, ea trăieşte prin naţiunea/naţiunile care o locuiesc. Adică prin noi. Şi atunci…cum, ne batem joc de noi in fiecare zi?

Raindrops

După ploaie, vine soare. Sau în timpul ploii…

Alba Iulia

Alba Iulia nu incetează să mă uimească de fiecare dată când mă duc pe acolo. Mă uit la cetatea aceea din care s-a păstrat o bună parte şi mă gândesc de fiecare dată cât de mult ar fi de câştigat dacă ne-am da puţin osteneala şi am ridica acea cetate la standardul unui obiectiv turistic de vizitat cu adevărat.
Adică, să dispară gunoaiele care sunt atotputernice, să dispară ciulinii şi scaieţii crescuţi peste tot şi să apară ceva plăcuţe explicative cu ceea ce reprezintă acea cetate pentru oraş, cum s-a construit, mă rog, tot ce pun oamenii normali din ţările civilizate pe monumentele lor. Mă gândesc aici la Bastionul Pescarilor din Budapesta, care străjuieşe malul Dunării şi care e un punct de atracţie pentru turişti.
Oricum, ceva tot s-a făcut. Dar nu la cetate, ci la un pod. La podul din poza de mai jos, lângă Alba Iulia:

Ce s-a facut? Arată jalnic, ar trebui schimbat/reconstruit. Deocamdată s-a facut asta:

Totuşi, e bine că suntem avertizaţi despre pericolul la care ne expunem…

Ne-am batut. Singuri.

Că am pierdut pe mâna noastră, e de necontestat. Doar nu era să îşi bage olandezii mingea în poartă singuri. Asta poate doar Bănel(inio) . Dar optimismul romanilor e de neînţeles. Cât ne puteau ajuta olandezii?

Încă ne agăţăm

de ideea că Olanda ar putea să ne dea meciul pur şi simplu, cu argumente de genul că ar vrea să îşi menajeze titularii, că ar vrea să evite o întâlnire cu Italia ori Franţa în sferturi…
Nu îmi vine să cred cât se poate bate apa în piuă pe un subiect care, până la urmă, va fi uitat în câteva zile. Se inflamează spiritele, se discută ultimele ştiri din tabăra tricoloră (de fapt interviuri mai vechi luate de TVR), se dezbate fiecare cuvânt şi se interpretează fiecare nuanţă şi inflexiune din vocile jucătorilor.
În schimb, viitorul bucureştenilor este lasat pe planul doi. A câştigat Oprescu, se vor opri probabil proiectele începute, vor începe alte proiecte, licitaţii, şpăgi, dorind să arate că e mai bun decât Videanu şi cu siguranţă mai bun decât Blaga. Nu cred că este, dar fiindcă nu trăiesc în Bucureşti nu cred că sunt cel mai în măsură să o spun. O vor spune cetăţenii Bucureştiului, cei care au avut oportunitatea să vadă pe postul naţional, în seara alegerilor, o mirobolantă emisiune privind…EURO 2008. Nu un talk-show sau o analiză a celor petrecute, se pare ca un meci e mai important. Şi măcar dacă ar fi fost ceva de capul acelui talk-show, dar invitaţii erau în permanenţă întrerupţi de moderator, era greu să urmăreşti o idee pentru că fiecare o ţinea pe a lui, era un dialog absurd, al surzilor.

De ce ești rău?

De fiecare data când aud întrebarea adresată unui copil care face o boacănă, mă distrez, gândindu-mă cât de tare ar fi să răspundă copilul de 2-3 ani: Așa vreau eu, și în plus, răutatea este ceva relativ.
Sau o alta întrebare din același registru este: De ce mă superi? Ce ar putea să răspundă copilul?
Și încă una, care de obicei apare involuntar, după care ne dăm seama ca e stupidă:
Mi-au furat portmoneul.
Cine?

Fara legatura

Azi a fost ultima zi de scoala. Cel putin asa se presupune. Cred ca s-au dus doar cei care au trebuit sa isi ia prietenele si baietii care au trebuit sa isi astepte prietenele sa iasa din clase. Si inca ceva curiosi.
Oricum, ma uitam azi dimineata la cei care mergeau la scoala si ceva nu imi parea ca se potriveste in peisaj. Apoi mi-am dat seama: erau foarte multi elevi in trening. Da, de marca, alb (cu toate ca ploua dimineata), dar totusi trening.
Probabil ca aveau ceva bani, din moment ce un trening de firma costa ceva, puteau cred sa isi permita alte haine, dar…cum sa vii in trening la scoala?
Si am observat ca treningul ca tinuta de zi tinde sa se generalizeze, ba apare si ca tinuta de discoteca ori de club. Cat de prost trebuie sa fii sa apari intr-un club sau intr-o discoteca intr-un trening alb, adidasi albi si un tricou negru pe dedeubt. Cam atata incat sa apari aici ori aici. Este la fel de potrivit ca si cand intra cineva in slapi si costum de baie in restaurant.

In alta ordine de idei (nu stiu exact care), ieri la Euro 2008 s-a dovedit ca declaratia “nu exista echipe mici in ziua de astazi” este o labareala. Exista, Elvetia si Austria fiind doua dintre ele. Mai sunt si altele, dar da bine sa declari ca ne temem de orice echipa, respectam adversarul pentru ca e capabil de un joc bun…

Sa nu exageram

Nu ma gandeam sa scriu despre meciul Romaniei pentru ca exista comentarii mult mai pertinente si oameni mult mai in masura sa o faca.
Ceea ce m-a determinat sa scriu totusi este atitudinea de autosuficienta a romanilor, prost mascata de de declaratiile diplomatice.
Le-am tras-o la francezi! si Hai ca puteam chiar si castiga, nu fost asa de greu au fost si atitutdinile intalnite in randul suporterilor intervievati dupa meci, dar si in randul staff-ului si al echipei. Oare m-am uitat eu la alt meci decat ei? Oare nu am vazut ca nu am fost in stare sa facem nimic, iar cel mai bun jucator al nostru, Banel Nicolita, a alergat 12 km si nu a facut nimic in afara de cateva pase bune?
Cine sa dea gol de la noi? Cum puteam castiga? Poate printr-un autogol al Frantei.
L’Equipe spune ca echipa Frantei a dezamagit prin asezare si prin joc, recunoaste valoarea Romaniei dar nu ne da nici o sansa in urmatoarele meciuri.
La fel si France Football, se declara dezamagita de Franta prin prisma jocului, dar zice ca rezultatul a fost echitabil. Nici ei nu ne prea dau sanse, pronosticand o remontare a italienilor si un parcurs constant al Olandei, precum si un joc bun al Frantei in urmatoarele meciuri.
Noi in schimb, ne declaram multumiti, optimisti si chiar incepem sa avem regrete ca nu am baut. E adevarat ca Franta nu a jucat nimic, dar nici Romania nu putea sa bata. Ca nu era cine.
Sa vedem ce va urma.

Cand scoala avea valoare

Nu va fi un post din acesta, desi se leaga tot de scoala. Nu de scoala propriu-zisa, ci de valaoarea educativa a scolii in seocietate> Adica de ceea ce scoala ar trebui sa ii invete pe tineri pentru viata. Nu orele de romana ori matematica, latina plictisitoare ori chimia fara aplicatii practice. E vorba de bunul simt. Fara indoaiala ca multa lume spune ca bunul simt nu se invata de la scoala, ca bunul simt se invata in familie, cei sapte ani de acasa contand cel mai mult in acest sens. Da, e adevarat, insa atunci cand mergi la scoala si ti se spun anumite lucruri, over and over, atunci cand ti se repeta faptul ca nu esti un animal si nu poti trai de unul singur in societate, atunci cand ti se spune mereu ca trebuie sa te supui anumitor reguli, tot se leaga ceva de tine, chiar daca cei sapte ani de acasa lipsesc.
Situatia concreta care m-a adus la acest post este urmatoarea:
Ieri am iesit la o plimbare si in fata unui bloc era o gradinita destul de bine ingrijita, cu ceva trandafiri, ceva liliac si inca alte flori. Doi copii (am aproximat eu ca erau prin clasa a saptea) s-au apucat sa rupa niste trandafiri. Desi nu era un gest frumos, nu cred ca ar fi comentat nimeni daca ruptul trandafirilor nu era insotit de comentarii de genul sa-mi bag p***, ia ce trandafiri faini, hai ca ii iau eu ca nu le trebuie la bosorogii astia trandafirii aici si ia-l si pe celalalt, ca daca comenteaza careva ii f**** in gura.
Nici atunci nu s-a legat nimeni de faptul ca baietasii rupeau trandafirii, ci unul dintre locataria iesit strigandu-le sa nu rupa intreaga tufa de trandafiri, ca e pacat si ca nu o sa mai fie la anul.
Ce-a fost la gura copiilor, nu se poate povesti. Incepand cu trimiteri la origini, referiri la varsta si la diferenta de generatii (desigur, nu elegante) si pana la “du-te-n casa, ba p***, ca esti obosit si te cauta moartea acasa”, toate le-am auzit.
Atunci am auzit din partea omului o chestie care m-a determinat sa scriu aceste lucruri: nu va e rusine, asa va invata la scoala?. Omul stia, era obisnuit probabil de la generatia lui, ca la scoala trebuie sa te invete ca nu e frumos sa comentezi si sa ai o atitudine lipsita de respect fata de cei mai in varsta, ca nu e frumos sa injuri si ca trebuie sa te comporti civilizat.
Baietii au ras si si-au continuat recitalul. Mi-a venit sa le aplic vreo doua dupa cap, m-am abtinut insa si in loc de asta le-am zis sa se potoleasca si sa dispara. La interventia mea (si a altor locatari mai tineri care erau in zona si care isi frecau deja palmele) baietii au batut in retragere, nu inainte de a mai arunca vreo doua injuraturi.
Imi aduc aminte ca si atunci cand eram eu copil si mai faceam cate o tampenie (nu asa de groasa si lipsita de respect)ne ziceau oamenii mai in varsta: nu va e rusine? Asa va invata la scoala? Las’ ca stiu la ce scoala mergi si o sa vorbesc cu diriginta ta! Adica tocmai ceea ce spuneam de la inceput: daca acasa nu te invata parintii ceea ce trebuie/nu trebuie sa faci, o sa te invete scoala!
Cu riscul de a parea retrograd ori cu mentalitati invechite, consider ca aceasta valoare a scolii, cea de educatie pentru viata, s-a pierdut. Si e pacat.

Pusca si cureaua lata…

Fiind invitat la o nunta, am plecat de acolo cu sentimentul ca parasesc o inmormantare. Desi mirii erau tineri. Pusca si cureaua lata, tineretea mi s-a dus cu anii sau Floare mandra trandafir – toate melodii triste, demoralizante, iti aduc aminte de moarte sau de cat de putine lucruri reusesti sa faci in viata pana mori. Toate astea in timp ce mananci (chestii cu grasime, cu mult colesterol) si bei. De obicei peste masura.
Vorbind de baut, una din fazele obligatorii ale oricarei nunti (si buna de pus pariuri cu prietenii) e momentul in care ies camasile din pantaloni si se descheie nasturii de la piept. Trei sau patru chiar. Combinatia de par de pe piept cu petele de transpiratie (sub brat sau pe spate – pata de pe spate, de dimensiuni mari, ia uneori forme ciudate, stimuleaza creativitatea si pune in incurcatura comentatorii artei postmoderne) e una din cele mai tari de vazut. Si, sigur, urmeaza momentul, strans legat de cel de mai sus, in care vocea devine cel mai bun argument, momentul in care are dreptate cel care striga cel mai tare si reuseste sa ii pupe pe toti barbatii din jurul lui. Iar daca nu reuseste sa ii pupe, macar sa ii imbratiseze.
In fine, nu se poate sari peste solistii de ocazie, cei care cred ca pot sa cante mai bine decat CD-ul sau formatia prezenta, asa ca o masa intreaga e obligata sa ii asculte cum behaie chestii neinteligible. La marea arta insa.
Distractie, ce mai…