Year One

Year One este o comedie ce aduce foarte tare cu History of the World: Part One a lui Mel Brooks. Cu toate acestea, reuşeşte să fie amuzant şi încorporează o mulţime de referinţe culturale (unele mai evidente, altele mai puţin evidente) pentru a binedispune spectatorii. Chestiunile care ar trebui să fie tabu sunt tratate cu umor, aşa că până şi un eveniment tragic poate fi făcut amuzant.

Jack Black face un tip de rol obişnuit pentru el, de Average Joe de la care nimeni nu aşteaptă nimic şi care surprinde pe toţi în final.

Good old days

De ce regretă lumea zilele trecute, perioada în care era mai bine sau se simțea mai bine? Dacă s-ar întoarce în acea perioadă (presupunând că ar fi posibil), oare s-ar simți cu mult mai bine decât prima dată? S-ar simți mai bine știind ce va urma sau știind cum se vor desfășura evenimentele?

Regretăm greșelile făcute, știm că timpul nu se va mai întoarce și, cu toate astea, avem aceleași comportamente în aceleași situații, ne comportăm ca și cum nu am învățat nimic din ceea ce a fost. De fapt, nu ca și cum, ci chiar nu învățăm, în cele mai multe cazuri, din lucrurile pe care le trăim.

Ne comportăm după un set de reguli, după norme sociale, dar și în cadrul lor, avem doar o gamă restrânsă de reacții. Ne ferim să arătăm ce simțim ori să ne exteriorizăm, pentru că ni s-ar putea spune nu mă așteptam la asta de la tine!

Nu învățăm să acționăm, în loc să pierdem timpul. Nu învățăm să spunem lucrurilor pe nume, în loc să aruncăm aluzii, care oricum sunt transparente. Nu învățăm să ne bucurăm de ceea ce avem, cerem tot mai mult. Nu învățăm să spunem nu, spunem vom vedea, deși știm că asta reprezintă o negație. În sfârșit, nu învățăm să fim noi înșine, ci suntem așa cum suntem pentru alții.

Deci, de ce se numesc atunci good old days? De ce nu se numesc doar old days?

Leapşa de la Roxi

Răspund (cu întârziere, dar nu din vina mea – întotdeauna apare altceva…) la o leapşă dată de Roxana. Trebuie să aleg o poză din computer, a patra poză din al patrulea folder, să o explic şi apoi să dau leapşa mai departe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poza este făcută în 2003 – trebuie să mai scriu nişte poze pe DVD-uri într-un loc din care acum m-am mutat. A fost făcută înainte de Crăciun cu câteva zile.

Maddy, Dani şi Sebi, ne arătaţi pozele voastre?

Avem drum, n-avem şoferi

Drumul de la Gherla la Cluj, drumul care era în veşnice reparaţii, este acum aproape terminat. Prilej pentru piloţii de ocazie să se întreacă pe el şă îşi arate îndemânarea.

O parte specială a acestor şoferi o constituie Loganiştii, soferii care au făcut tranziţia de la 1300 sau 1310 la Logan, o “maşină adevărată”. S-au dus vremurile în care şoferii de Dacie purtau la ei o sârmă şi un patent (orice se repară la Daciile vechi cu o sârmă şi in patent, ori în cel mai rău caz cu sârmă, patent şi şurubelniţă), acum au şi ei maşină care se deschide de la telecomandă, porneşte la prima cheie fără să tragi şocul (şi să o îneci), şi nici nu şuieră vântul înăuntru la viteze de 50 de km/h.

Astea fiind spuse, nu sunt de ajuns să fie spuse, ci trebuie şi arătate. Şi cel mai bun moment de a arăta faptul că ai maşină, este atunci când eşti pe un drum cu aproape două benzi. Că de fapt drumul către Cluj nu are fix două benzi, ci una şi jumătate. Iar pe jumătatea exterioară sunt maşini parcate ori umblă căruţe/tractoare. Aşa că Loganiştii fac slalom. Venind dinspre Cluj, în spatele meu era o don’şorică cu un Logan albastru, cu număr de Maramureş. Se grăbea spre casă probabil, de aceea dădea flash-uri în localitate în spatele meu. Şi două claxoane. M-au uitat la vitezometru, am crezut să stau pe loc. Nu chiar, aveam 120 (mă cam grăbeam şi eu). Aşa că m-am dat la o parte, m-am gândit că mai bine mă duc eu decât să mă arunce în şanţ duduia. În Germania, când unul cu BMW-ul a vrut să mă depăşească pe autostradă, şi-a pus frumos semnalizatorul şi atât. A stat în spatele meu puţin şi după ce i-am făcut loc, i-a dat a doua şi eat my dust (o fi zis omul în germană). Avea şi el un BMW acolo, nu Logan, probabil de aceea nu a îndrăznit să dea flash-uri sau să claxoneze. Era conştient omul de valoarea lui.

După ce m-a depăşit, tanti cu Loganul albastru şi-a continuat slalomul. A stat o vreme în spatele unui Peugeot, apoi în spatele unui VW. Pe toate le-a fleshuit şi claxonat. Partea faină a fost când a stat în spatele unui Touareg. Ăla nu s-a dat din faţa ei nici mort. A accelerat, iar duduia s-a ţinut după el. Că doar Loganul dă lecţii unui Touareg la orice oră.

Una peste alta, cred că îmi vând maşina şi îmi iau Logan. Cel puţin aşa voi avea o maşină adevărată, care nu poate merge mai jos de 130 la oră, că se beleşte motorul. Cam ca şi la formula 1.

Prost şi mult

Aşa se poate caracteriza felul de a vorbi al majorităţii tinerilor. Şi al majoritpţii profesorilor, cărora le place să se audă vorbind. Am participat la o conferinţă pe teme de voluntariat acum vreo două zile. Tineri din diferite organizaţii neguvernaentale, Liga Studenţilor, profesori şi primarul, care, evident, nu poate lipsi de la un eveniment de acest gen. Deşi voluntariatul este un domeniu în care lucrez şi care mă priveşte, am rămas cu un gust amar. O oră şi jumătate de vorbărie lungă şi fără sens. Dacă primarul nu se poate desprinde în nicio ocazie de un discurs politicianist (lucru de înţeles), o dă pe după copac la orice întrebare şi răspunde aiurea, este de neînţeles cum un student nu poate să răspundă la o întrebare în termeni simpli. De ce nu putem să avem voluntari? Ăăă, se pare că…Nu este peşte la supermarket şi datorită crizei, ratonii se înmulţesc şi morcovii devin albaştri, lucru care duce la o scădere a numărului de computere şi ca urmare la lipsa voluntarilot. Cam în acest fel au fost răspunsurile. Logică…ioc, argumentarea unui răspuns este pentru imbecili. Au urmat apoi profesorii, care au confirmat faptul că, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, devine din ce în ce mai egocentric. Oamenii ăştia vorbeau despre ei, despre realizările lor, şi, într-un târziu, aminteau o frază despre voluntariat. Încă o chestie specifică discursurilor noastre: fraza care începe cu în încheiere ar trebui să fie printre ultimele din discurs. La noi pare a defini partea de mijloc a discursului, pentru că după ea mai urmează cel puţin o jumătate de oră de vorbărie.

Am plecat cu un gust amar, dar convons de faptul că vorba lungă, sărăcia omului  este inventată pentru altcineva decât pentru români.

Islanda renunţă la McDonald’s

Se pare că franciza McDonald’s a devenit presa scumpă pentru cei care o deţin în Islanda, astfel că cele trei restaurante care o deţin în capitală se vor închide.

La noi restaurantele de acest gen prosperă. Se construiesc mall-uri noi, apar tot mai multe KFC, McD şi altele. Că nu degeaba unul din 4 români are probleme cu greutatea.

Vânzătorul de ziare

Acum doi ani.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 35 de ani care are o grămadă de ziare pe braţ. Ziare locale, acoperite cu o pungă ca să nu le ploaie. Omul este îmbrăcat sărăcăcios, cu o pereche de pantofi sport rupţi (în ciuda frigului de afară), cu o pelerină de ploaie şi fără nimic pe cap. Vine încet spre maşini, să nu deranjeze. Zâmbeşte şi oferă ziare, plecând tot cu un zâmbet şi salutând lumea, chiar dacă nu cumpără. Chemat la o maşină aflată la vreo 15 metri distanţă, fuge încolo, atent să ajungă înainte de verde, pentru a mai vinde un ziar.

Azi dimineaţă.
Ploaie mocănească, în intersecţie stă un bărbat de aproximativ 37 de ani, cu câteva ziare pe braţ, şi cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Ziarele sunt acoperite cu o foaie de cort decupată, iar omul are o umbrelă prinsă printr-un sistem de ghiozdanul din spate. Îmbrăcat cu o scurtă călduroasă, peste cu o pelerină de ploaie, omul este încălţat cu o pereche de bocanci şi poartă o căciulă pe cap. Vine înspre maşinile cunoscuţilor, lehamite, făcând semn acestora să lase geamul jos. Între timp strigă la un băiat de aproximativ 20 de ani să fie atent şi să meargă la toate maşinile. Zâmbeşte rar şi pare preocupat tot timpul, dar dacă cineva îl cheamă la maşină pentru ziare face semn că nu vine. Acum are subordonat.

Oamenii se schimbă. Foarte repede si mult de tot. Păcat că această schimbare însă nu este întotdeauna în bine. De fapt, este în bine, dar binele este o noţiune relativă. Bine pentru cine?

Icrele la supermarket

Am fost astăzi dupămasă la supermarket. Plin, ca de obicei, criza nu prea pare a-şi spune cuvântul. De fapt, nici nu există, este doar în imaginaţia unor oameni care nu vor să cheltuiască mult şi găsesc justificări

De prin mai-iunie urmăresc o chestie la Real. Pe raftul cu măslinele şi conservele de peşte sunt două casete de plastic în care sunt împachetate şi securizate două cutiuţe cu icre negre. Nu sunt mari, sunt mici de tot, costă în jur de 100 RON. Cutiile stăteau acolo, pline de praf, mişcate doar arareori (nu ştiu prea multe chestii de merchendising, dar ăia care aveau icrele astea în grijă, sigur nu îşi făceau punctajele şi planul/comisionul). Astăzi, aceleaşi două cutii, cu termen de expirare destul de apropiat. Am întrebat.o pe doamna de la raion dacă s-au vândut vreodată cutii din alea. Mi-a zâmbit şi a spus: nu merg aşa bine, dar se mai vând din când în când. Am întrebat apoi dacă cele două cutii prăfuite sunt de display şi dacă se vând altele, de undeva din depozit. Domnişoara s-a scuzat, a spus că are treabă şi a plecat să aranjeze nişte cutii de brânză.

O bucurie la supermarket este întotdeauna coada de la casă, unde cărucioarele devin arme. Un cărucior plasat strategic şi la timp în picior (gleznă ori genunchi, nu contează) face minuni în câştigarea unui loc în faţă.

Nu vrem să ştim

În rarele ocazii când apuc să mă uit la televizor şi chiar să văd ceva bun, îmi pun întrebarea de multe ori de ce unele subiecte care chiar merită atenţie şi sunt tratate cu atenţie la un anume moment cad în uitare, fără un rezultat anume ori fără vreo urmare. Inconsecvenţă? Sete de senzaţional atât de mare încât se uită rapid subiectul şi se trece la altul?
Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre anumite subiecte, sau să aflu rezultatul unor demersuri jurnalistice. în loc de asta văd Trădaţi în dragoste sau Fata lui tata…

Nu prea

Timp puţin. Şi pentru gândit, cu atât mai puţin pentru scris